Adrian Christescu: O zi de armată, o seară de Crăciun

A început numărătoarea inversă. Mai sunt atât de puține zile până la Crăciun și avem atât de multă nevoie, mai ales în vremurile acestea, să simțim spiritul acestei sărbători, încât i-am provocat pe autorii Adenium să ne povestească cea mai frumoasă amintire pe care o leagă de această perioadă a anului, sau, de ce nu, cel mai stânjenitor moment pe care l-au trăit în prezența Moșului.

Adrian Christescu a publicat la Adenium volumul Destinul lupului singuratic, un roman care îi va ține pe cititori cu sufletul la gură și care se recomandă prin acțiune, suspans, situații limită, prin paginile despre dragoste și camaraderie.

Citiți, mai jos, amintirile lui Adrian Christescu despre o zi de armată și o seară de Crăciun.

Gardul cred că avea în jur de doi metri, doi metri şi jumătate. Era făcut din plăci gri de beton îngroşate la margini, un adevărat standard al gardurilor socialiste. Era obstacolul care mă oprea să mă bucur de sâmbete, duminici, sărbători, viaţă de familie sau prieteni. Gardul acesta mă obliga la o existență ternă printre destui imbecili, într-o lume lipsită de acele evenimente ce dau culoare vieţii la 19 ani. E adevărat, pentru un ajun de Crăciun din 1987, nu puteai avea pretenţii foarte mari. Dar aș fi putut spera măcar la o bere și o friptură la cină așa cum se obişnuia de 25 Octombrie, ziua forţelor armate ale Republicii Socialiste.

Am privit în stânga, apoi în dreapta şi, înainte să mă arunc peste gard, am aruncat un ochi şi sub el, așa de control, să nu fie cineva pe acolo…

Cu două luni în urmă, degustasem „plăcerile” arestului în corpul de gardă, obișnuindu-mă și cu ritualul „ţambalului”. Vestitul pat din gratii de lemn, prezent încă în memoria şalelor mele, se desprindea de pe perete la 22.30 și se ridica și încuia cu lacătul de către șeful arestului dimineața la 5.30. Într-o încăpere goală cu ciment pe jos și fără fereastră timpul se scurgea îngrozitor de încet, chiar dacă ziua jucam şah cu camarazii din corpul de gardă, cei care teoretic ar fi trebuit să mă păzească şi să-mi facă viaţa mizerabilă.

Fusesem „condamnat” dintr-un motiv simplu: în saltul meu spre libertate, aterizasem bufnind pe tov. general Gropan, comandantul Şcolii de Ofiţeri Sibiu. Dumnealui, din motive numai de el ştiute, în acel moment se uşura, rezemându-se de gard, în exteriorul unităţii militare pe care cu onor o conducea. De ce făcea acest lucru acolo, în condițiile în care în incinta cazărmii erau cel puţin 30 de „bude” lustruite „bec” de alde mine și alți soldaţi în termen, n-aș putea să spun. Poate că vezica unui comandant este mai rapidă decât deplasarea acestuia, cine știe? Imaginea feţei lui schimonosite de uluială, pe când zăcea în balta de urină ce n-apucase să-şi formeze făgaş în zăpada de la baza gardului, avea să mă urmărească ori de câte ori săream gardul şi o ştergeam în oraş seara.

În timp ce atingeam trotuarul am scrutat strada să mă asigur că nu am vreo surpriză, apoi am luat-o la pas şi am traversat-o, ca să mă pot pierde în întunericul dintre blocurile dinprejurul şcolii. Dupa 50 de „evadări”, executate într-un an şi patru luni de armată, cunoşteam toate potecile ducând spre centru, aliatele invizibilităţii mele.

De obicei o luam pe strada Moldoveanu colţ cu Negoiul, apoi iuţeam pasul pe Negruzzi şi Independenţei, intrând în zona veche a oraşului prin strada Lazăr. Urma apoi o zonă descoperită, când intrai in Piaţa Mare, dar în timpul zilei aveam un sentiment de siguranţă, pentru că centrul era întotdeauna plin de uniformele numeroaselor şcoli de ofiţeri şi subofiţeri, ce păreau că puseseră stăpânire pe oraş în acea vreme.

Dar azi, în ajun de Crăciun, piaţa era pustie…. Nici urmă de picior de om în tot centrul! Trecuse puţin de ora nouă seara şi aveam impresia că sunt singur în oraş. Am aruncat o privire spre geamurile de pe strada principală cu speranţa ca lumina din ferestre să alunge cât de cât senzaţia apăsatoare de singurătate… Nimic. Geamurile întunecate rânjeau ca nişte ochiuri hâde şi mute, păreau că se holbează ameninţătoare:

– Ce cauţi tu aici, acum?, parcă mă întrebau, nedumerite şi indignate de tupeul meu de a cutreiera străzile, îmbrăcat în uniformă, într-o seară în care … În fond, toată lumea ştie, Crăciunul nu-i pentru soldaţi!

– Ce  făptură ciudată?!, parcă auzeam în jurul meu comentariile martorilor din piatră, ce străjuiau zidurile din vechiul burg. În loc să „execute” somn „la trecerea vremii”, nebunul ăsta şi-o caută cu lumânarea! Dacă îl prind ăia la slujba de Crăciun, îl bagă la zdup, în doi timpi şi trei mişcări.

– Mai ţii minte, Leo?, spunea un înger de pe faţadă unui cap de leu aflat pe porticul învecinat. Mai ţii minte cum era înainte să vină comuniştii, îngălaţii ăia de au fugărit luminiţele din oraş? Ei, ce vremuri… la ora asta, vedeam cum trec pe aici vecinii noştri cu ghetre albe şi paltoane de cămilă, la braţul doamnelor, în drum spre Piaţa Mare.

– Ei, şi uite acum de ce avem parte! continuă îngerul, scârbit şi cu un zâmbet amar, pe buzele-i crăpate de vreme. Ai văzut ce feţe speriate au?

– Cum merg gârboviţi, în hainele lor ponosite?! Nici după ce ajung acasă şi trag perdelele în peşterile poreclite de ei sufragerii, nu au curajul să aprindă lumânările pe brazii  lor schilozi!

M-am îndepărtat grăbit spre Piața Mare, pocnind strident la fiecare pas cu ţintele metalice pe dalele din caldarâm. Lăsam în urmă sporovăiala monotonă şi tristă dintre îngerul guraliv şi capul de leu plictisit.

Încă un pas şi am intrat în Piaţa Mare. Biserica deși părea mohorâtă și aparent abandonată, îmi era în seara aceea, destinaţia mult căutată. În jurul sfântului lăcaş, lumină nu era, becuri pe stradă nici vorbă… Doar câteva raze din interior străpungeau bezna  când poarta grea și înaltă se întredeschidea lăsând să se strecoare înăuntru câte-o umbră grăbită. Am intrat și eu.

Să fi fost de la lumânări, de la podoabele din bradul uriaş sau de la becurile roşii de sub arcade? Cine mai ştie? Dar strălucirea ce m-a întâmpinat după ce am tras de ivăr și am pășit în biserică mi-a părut cel mai frumos cadou primit vreodată.

Biserica nu era plină, de la uşă la ultimul rând de bănci mai aveam vreo trei, patru paşi, pe care i-am făcut repede, încercând să mă ascund în mulţime. Aveam senzaţia că uniforma de pe mine striga şi mă arăta cu degetul:

– Priviţi-l cum se strecoară printre voi! Ce caută un soldat aici?! Cum de se află într-o asemenea companie glorioasa uniformă a armatei socialiste române!

Cuprins de spaimă, mă strecuram şopârleşte printre siluetele încremenite, vrând să mă las înghiţit de mulţimea întunecată. Instinctiv, încercam să mă apropii de altar şi de preotul a cărui predică o auzeam difuz, de parcă venea din spatele unei căderi de apă. Cineva mă trase de mâna, oprindu-mă din şerpuirea mea. M-am întors speriat, dar dintr-o dată, îngheţul din suflet se topi.

O doamnă cu păr înspicat, cu ochii albaştrii prin care îmi zâmbeau toate femeile din familia mea, mă prinse calm de mână şi trăgându-mă lângă ea pe băncuţă, făcu semn celor din apropiere să mă primească. Ca un film blocat pe un cadru, ce reporneşte într-un asalt năvalnic de imagini şi sunete, viaţa începu să curgă în jurul meu.

Domnul în vârstă, ce-o ţinea tandru de mână pe vecina mea, îmi zâmbi înţelegător şi îmi făcu un semn complice cu ochiul. Domnişoara din faţa mea îşi flutură buclele şi, surâzând binevoitor, îşi reîntoarse capul către amvon, într-un gest de acceptare, subliniat de ochii verzi. Predica se auzea clar acum şi o percepeam făcând parte din grupul ce mă adoptase. Eram cu ei, nu mai eram singur!

Nu cred că există ceva mai trist decât să-ţi petreci Crăciunul singur! Poți să-ţi petreci toată viaţa singur! Dar, fără îndoială, chiar şi aşa tot Noaptea de Ajun e decontul tristeţii de peste an, în cazul celor singuri.

Dar acum, totul era bine … şi parcă se făcuse cald înăuntru. Din jurul orgii, corul prăbuşea în cascade superbele sunete din „Pannis Angelicus” peste noi, muritori parcă nedemni de a trăi o clipă atât de minunată …

Şi ce prost începuse ziua!

Numai o minte sadică putea să te trezească dimineaţa la cinci şi jumătate cu dizeuza CC Catch la difuzoare, combinată cu răgetul metalic al unei trompete luând în răspăr tema „Deşteptării”. „Trompetistul”, care îşi dădea proba supremă de incompetenţă muzicală, era un coleg de-al meu, poreclit „Aţă”, exemplar clasic de primă generaţie păşind pe covoare. Fața lui rozalie și rotundă cu doi ochi porcini, străjuită de o frunte lată cât tresa, se congestiona de efortul suflatului în trompeta de obicei plină de murdărie. El era „spray-ul” companiei, turnătorul omniprezent, omul colonelului Panait, ofiţerul de contrainformaţii al şcolii. De câteva zile, „Aţă” avea o plăcere neostoită să-mi sufle „Deşteptarea” în ureche, mai ales că tocmai se întorsese din permisia de informare a cătunului său prăpădit că un fiu demn al comunităţii, adică el, fusese înaintat la gradul de caporal. Înaintarea „excepţională” avusese loc intempestiv, încununând nişte delaţiuni greţoase, ce-i confirmau tovarăşului colonel nişte vechi bănuieli. Anume că frizeriţa unităţii, domnişoara Sanda, o tânără câtuşi de puţin sfioasă, uşor împlinită, amanta oficială a securistului Panait, avea nevoi suplimentare şi participa cu entuziasm la şedinţe private de „consiliere” ţinute de maiorul Alexa, profesorul de Filozofie al şcolii, de altfel un om simpatic şi de treabă. De câteva zile, îl simţeam pe „Aţă” cum mă pândea mai peste tot, amuşinându-mi paşii prin toţi coclaurii. Nici la bucătărie nu mai puteam să mă strecor, să trag o ţigară la un ceai cu Crişan, bucătarul companiei, un clujean plin de savoare, fără să apară Aţă „întâmplător” şi să-şi facă de lucru prin preajmă. De când era caporal şi oficial declarat „spray” al lui Panait, nici Crişan nu îşi mai permitea ca înainte, să-i umple curul de şuturi şi să-i dea azimutul mă-sii, afară din bucătărie. Eram prevăzător, pentru că ştiam că îmi poartă sâmbetele de când cu porecla cu care îl blagoslovisem. La prima învoire în oraş, cea de după jurământ, aflat împreună cu el și cu încă doi camarazi la crâșma „Butoiul de Aur”, îl botezasem „Aţă” după ce auzisem dintr-o mărturie alcoolizată în târziul serii că prepuţul îi fusese statornică piedică în finalizarea igienei intime până la vârsta de 23 de primăveri. Porecla se lipise de el ca râia de capră.

În dimineaţa aceea simţeam ceva ciudat în atitudinea lui „Aţă” faţă de mine. De obicei privirea-i plină de ranchiună şi neputință îmi înveselea ziua şi mă făcea să mă gândesc că Dumnezeu, în măreaţa-I lucrare, aşezase lucrurile firii pe un rost temeinic. Dar azi, privirea lui plină de satisfacţie îmi declanşase în cap toate alarmele posibile. Ce se întâmplase cu el? Era chiar duios când, terminând mozolitul muştiucului de la trompetă, îmi şopti la ureche:

– Tov. colonel Panait vrea să te vadă, după apelul de dimineaţă.

poi, radios îmi susură:

– Vezi că e nervos! Cred că ai îmbulinat-o, bozgore!

Apartenenţa la o minoritate etnică funcţiona ca o predovadă a oricărei acuzaţii ce putea fi imaginată, cu eforturi mentale istovitoare desigur, de către un cetățean ca el al României Socialiste. Cetăţean a cărui puritate sanguină românească era dincolo de orice dubiu, alimentată de rezervoarele genetice de excepţie aflate în lunca Trotuşului,  mai exact în râpele ei.

Eram îngrijorat. La micul dejun, o mână de fier mi-a presat baierele stomacului, împiedicându-mă să mănânc. Ce dracu vor ăştia de la mine? Doamne, cât îmi invidiam camarazii care după crăpelniţă nu aveau nimic altceva de făcut decât să-şi piardă vremea prin unitate, bătând pas de gâscă pe lângă vreun neghiob cu tinichele pe umăr sau curăţind țeava puştii, în aşteptarea prânzului. Parcă îi vedeam pe ai mei tovarăşi cum, desigur, prea osteniţi după un sfert de ceas de curăţat sectorul îşi rezemau alene de gard măturile din crengi, jucând banul la muchia zidului, timp în care eu făceam treişpe-paişpe, în faţa uşii capitonate a securistului. În fine, viaţa trebuie înfruntată, şi cu cât mai repede, cu atât mai bine!

Mă gândeam ce-ar fi putut să aibă împotriva mea… Într-adevăr, noaptea, în timpul  plantonului, ascultam pe stațiile de serviciu ori postul „Europa Liberă”, ori pe câte un radioamator care nu avea somn în crucea nopţii. Să mă fi aflat cineva? N-avea cine, toţi dormeau la greu şi, dacă m-ar fi urmărit careva, ar fi răsturnat ligheanul de zoaie pe care îl plantam întotdeauna strategic la intrarea în sala de transmisiuni. Iar ca să verifice lungimile de undă utilizate, nici vorbă… În incubatorul ăla de cretini, majoritatea celor care se pregăteau să devină bravi ofiţeri ai armatei noastre nu ştiau să deschidă o staţie,  d-apoi să o mai şi utilizeze. Timpul trecea asemenea unui ghem de sfoară, ce cade de la etaj. La 10.30 trecute fix, după terminarea celei mai importante activităţi emblematice pentru capacitatea de luptă a unei armate, apelul de dimineată, stăteam transpirat, când mototolind cu mâini umede boneta, când agăţând-o de curea în faţa uşii capitonate.

Nu existau în toată armata birouri ca ale ofiţerilor de contrainformaţii! Grosimea capitonajului uşii creştea proporţional cu importanţa unităţii militare deservite şi cu realizările profesionale ale acestor vajnici protectori ai capitoliului socialist. E adevărat, capitoliul din antichitate fusese salvat de gâşte, iar ei, securiştii, nu prea semănau cu acele zburătoare vigilente!

O buză muşcată nervos, un „Doamne, ajută!” printre dinţi, şi m-am trezit în poziţie de drepţi, în faţa tov. colonel Panait. Şedea tolănit pe un fotoliu, în spatele unui birou din nuc lucitor, pe care trona un dosar cu şină, subţirel. Un scris caligrafic inscripţionase numele meu, despărţind brutal numele de prenume cu iniţiala tatălui, îngroşată şi cu literă de tipar. Biroul avea geamul spre nord, fapt care îi conferea o iluminare slabă tot timpul zilei. În spatele lui Panait se afla o bibliotecă jupuită de furnir, cu patru compartimente libere, ticsită cu bibliorafturi şi dosare aliniate solemn în spatele vitrinei de sticlă plină de praf. În stânga, o chiuveta alba, cu smalţul pocnit pe laterale, se iţea de după cuierul graţios de lemn ce suporta un trenci, o haină de piele uzată şi în vârf vestita pălărie. Tov. Panait purta, la costumul albastru deschis, o vestă gri şi, ca o încununare a nonconformismului ţinutei sale civile, o pălărie albastră. Nuanţa ei de albastru era mai închisă decât a costumului, dar scotea în evidenţă o cravata neagră, lucioasă. Uneori, în timp ce-şi ridica pălăria trecând pe lângă un grup de ofiţeri în curtea cazărmii, mişcarea bruscă şi hotărâtă a părţii superioare ducea la un efect de domino, ce avea ca rezultat devoalarea unor ciorapi albi dar cu nişte dungi albastre perfect asortate la culoarea pălăriei. Stătea relaxat în fotoliu şi mă privea. Avea ochii de un albastru metalic şi un nas drept, mare, ce împărţea cu o precizie chirurgicală două fălci imense. Nu ştiu dacă erau moştenire genetică sau încununarea darwinistei ,,funcţii” ce creează organul, dar fălcile lui apăreau absolut impresionante. Ca doi bicepşi încordaţi cu muşchii reliefaţi în profunzime, fălcile coborau de la o gură cu buze subţiri, drepte, către un grumaz demn de  respect. Mă luă repede, scuipând cuvintele sacadat, într-un nor uşor de salivă:

– Tovarăşu’ soldat, tu cunoşti regulamentele militare?

– Da, să trăiţi!, am bâiguit cu voce stinsă.

– Şi ce scrie la ele, pentru cazul tău?

– Nu cunosc cazul meu, tovarăşu’ colonel, nu ştiu la ce vă referiţi…

– Bă, ia mai du-te–n pizda mă–tii de şmecher, tu faci mişto de mine, băi puţoiule?! O să bagi batalion disciplinar, până îţi cade sula pe piept, măi nenorocitule! Fire-aţi ai dracului de trădători!, continuă pe un ton mai domolit.

Brusc, expresia crâncenă de pe faţa lui se schimbă şi deveni amabil, dar şi trist, că trebuia să-mi dea o veste atât de rea:

– Măi băiatule, nu-i păcat de tine, aşa tânăr, să te-ngropi la Canal din cauza altora? Mă doare sufletul, când văd copii ca tine că nu ştiu să profite de şansa lor. Zi, mai bine, cine te-a racolat?

– Cine să mă racoleze, tovarăşu’ colonel, la ce să mă racoleze? am protestat cu glas întretăiat.

– Măi băiete!, schimbă el foaia, devenind din nou dur. Dacă convoc tribunalul militar aici, în cantină, ca să te dau exemplu, 15 ani iei, măi băiete. Hai, zi mai bine care e omul tău de legătură?

– Care om de legătură, tovaraşu’ colonel? De când mi-a rămas unchiul în Canada, se împlinesc 14 luni… Nu am avut nici concediu, nici permisie, doar două învoiri de şase ore în oraş, când a venit mama.

– Bine, măi, dacă tu vrei aşa, aşa o să facem… Ia spune-mi tu mie, ce-i asta?

Se întinse leneş, trase un sertar de la birou, apoi triumfător trânti pe masă o agendă broşată.

– Ei, ia spune-mi tu mie, că zici că ştii regulamentele militare, câţi ani de batalion disciplinar iau trădătorii care ţin jurnale în armată?

Mă cam luă cu friguri, îmi recunoşteam agenda. Îmi dispăruse cu vreo două zile în urmă, din sala de transmisiuni, în timp ce ne antrenam la radiotelegrafie. Fusese mare învălmăşeală, veniseră două plutoane să facă antrenament, stătuserăm claie peste grămadă. Era şi măgarul de „Aţă” pe acolo, dar  nu-l văzusem pe lângă mine. Cred că mi-a şterpelit-o, când am trecut pe standul de telegrafie. Ce prostie! În agendă aveam doar câteva din poeziile preferate: Minulescu, Păunescu, Verlaine şi Ady Endre. Mai aveam transcrise şi nişte pasaje din „Însemnări de călătorie” a lui Gustave Flaubert, referitoare la apusul de soare privit din grota vulcanică din insula Capri. Agenda o mai foloseam ca ciornă pentru scrisori, săptămâna asta începusem trei scrisori către Dena, prietena mea, şi nu reuşisem să trec de primele cuvinte. Mă înnebunea gândul că eu stau în porcăria asta, de un an şi ceva, iar ea la Braşov e deja în anul întâi. Dorul de ea mă deprima, mă lipsea de inspiraţie.

– Tovarăşu’ colonel, permiteţi să raportez, acesta este caietul meu de însemnări culturale.

– Băi vere, tu crezi ca eu sunt poligon de miştouri pentru tine? Ia cască ochii aicişa şi explică-mi ce însemnări culturale faci tu acilea?, se sumeţi „Fălcosul” arătându-mi cu degetul gros şi păros, ultimul rând scris cu cerneală din agendă. Mijind ochii să pot vedea din poziţia de drepţi până pe birou, mai mult îmi amintii decât citii: „Încep această epistolă, cu gândul la tine…”

– Păi da, am zis încurcat, aici am început o scrisoare către prietena mea, dar nu am mai avut timp să o termin.

– Du-te, mă, în pizda mă-tii cu scrisoarea ta şi cu curvele la care scrii! Nu astea mă interesează, mă, pă mine! Zi mai bine ce e cu epistola, că te bat de-ţi sare apa din cap, jigodie! Zi, mă, cu ce secte te-ai înhăitat şi ce vreţi voi să faceţi, mă, mai ales acum că vă vine Crăciunul, fire-aţi ai dracului de popi!

– Tovarăşe colonel, e vorba doar de-o scrisoare!

– Lasă-mă cu scrisoarea, că-ţi dau cu masa în cap, mă boule; tu mai bine spune-mi ce-i cu epistola! Că de nu, tribunalul te mănâncă, jigodie!

Puse mâna pe telefon şi scrîşni ordinul:

– Panait sunt, comandantul gărzii la mine !

Să vezi că mă bagă la arest. Dumnezeule, ce ridicol, din cauza unui tembel care nu ştie sensul cuvântului „epistolă” o să stau la arest, până s-o găsi unul să înţeleagă. Dar dacă nu se găseşte? Aici e şcoală de ofiţeri, nu liceu!

Mă scoase din coşmar o bătaie fermă la uşă.

-Tovarăşe colonel, permiteţi să raportez, sunt comandantul gărzii, plutonier major Cobrescu. Ordonaţi!

Pe Cobrescu îl ştiam de mult: aspru, milităros, corect şi …  rara avis, părea că face totul din plăcere. Că fugea cu masca de gaze pe faţă în fruntea plutonului, că stătea în poziţie de drepţi ca o statuie sau că freca puşca cu vaselină; făcea toate acestea plin de evlavie faţă de uniforma de pe el. Gurile rele spuneau că era un al doilea caz de concepţie imaculată în istorie, de data aceasta între mama lui şi Spiritul Militar.

– Ia-l pe ciumecul ăsta de pe capul meu şi bagă-l la arest, până recunoaşte tot!

– Tovarăşe plutonier major, atacai prin surprindere, ce vă spune cuvântul „epistolă” ? Ce sinonime cunoaşteţi  la acest cuvânt?

Îl ştiam pe Cobrescu băiat citit, dar nu mă aşteptam să aibă reflexe atât de bune. Schiţă un gest de mulţumire ascunsă că i se permitea să facă paradă de cunoştinţele lui şi scuipă fără recul, înainte să se dezmeticească Panait:

 – „Epistolă”: arhaism de aceeaşi factură şi înţeles cu „răvaş”, în zilele noastre are înţelesul de scrisoare. Aaaa … vă rog să mă iertaţi, tovarăşe colonel, că am vorbit fără permisiune.

– Ia uite, măi Cobrescule, te pomeneşti că am nevoie de tine ca să-mi explici ce înseamnă epistolă!? Te pomeneşti că ţi s-a urcat democraţia la cap, ca să-mi zici tu mie câte roţi are căruţa!

Fierbea Panait, şi îşi rotea ochii furios. Îşi vărsa toţi dracii pe Cobrescu, care mai avea puţin şi semăna cu un rac fiert. Auzi, domne’, îi stricase bunătate de anchetă, cu pliscul lui grăbit:

– Şi apropos, dăşteptule, dacă le ai cu prostii d-ăştea dă cultură, ia zi-mi tu mie ce-s cu capitaliştii ăştia pe care îi copiază boul ăsta în jurnal. Uite aici, Cobrescule, tu ai auzit de… Îngustă ochii spre capătul primei poezii să vadă autorul, e drept, aveam şi scrisul cam urât: -Minulescu, bă Cobrescule, bă! Ia zi-mi tu mie ce legionar a fost ăsta… Sau, mai rău, din ce sectă face parte?

Cu faţa lovită parcă de urzici, Cobrescu murmură:

– Ion Minulescu, mare poet român, a trăit în perioada interbelică, a scris „Somnoroase păsărele“.

– Lasă-mă, bă, cu păsăricile tale, nu ţi-am zis eu, bă, că era legionar!? Păi, dacă a trăit în perioada aia inter… cum pizda mă-sii îi mai spune, cum dracu să nu fie legionar, sau măcar un burghez împuţit?!

Cobrescu privea în jos, nu dădea semne că ar fi convins, aşa că Panait continuă:

– Şi uite, bă Cobrescule, mai departe, uite-l pe … Păunescu. Adrian Păunescu. Băi băiete, începu el pe un ton mai paşnic, în scădere evidentă de viteză, ce amesteci tu scriitori cinstiţi şi poeţi naţionali cu de al de … cum dracu le-o fi spunând la ăştia?

– Tovarăşu’ colonel, permiteţi să raportez, am început eu, simţind vântul cum îmi bate în pânze. Tocmai asta e: avem o acţiune culturală duminică, organizată de tovarăşul locotent Picioruş, şi ţin acest caiet de însemnări culturale, ca să pun în antiteză autorii români cu cei străini. Puteţi să îl întrebaţi şi pe dânsul, am zis, mergând la cacealma.

Se lăsă o linişte profundă în birou… Panait se uită la mine ca la un şoarece scăpat din gheare, cu regret, dar şi uşor plictisit. Cazul lui mergea din ce în ce mai greu, prea multe lucruri de care să se agaţe nu mai erau, şi simţi că-i era şi dor de domnişoara Sanda. Nu mai trecuse pe la ea de două săptămâni, de când aflase de măgarul de Alexa. Da’ las că o să-l înveţe şi pe Alexa ăsta ce-i respectul… Îi găsise la dosar că avusese un unchi legionar iar taică-su’ fusese profesor la facultate. Auzi, profesor la facultate, fire-aţi ai dracului de ochelarişti! O să-l facă să regrete toată viaţa că nu şi-a ţinut labele acasă. Iar de avansări şi calificative, o să aibă el grijă… În fine, urzind planuri de răzbunare şi gândindu-se la nurii domnişoarei Sanda, se hotărî să le dea drumul hăndrălăilor ăştia, ce stăteau încremeniţi cu privirile plecate:

– Băi Cobrescule, ia-l pe „poetu’ sulii mele” şi trimite-l la parcul auto. Spune-i lu’ adjutantu’ Pavel să-l pună la frecat TAB-urile, pentru aplicaţia de după anul nou! Apoi, deodată străfulgerat de-un gând întorcându-se către mine, şuieră: Da’, ia stai, ia stai, … Şi ce ziceai că vrei să faci… o anti… o anti…

– O antiteză, să trăiţi!

– Da, da …Băi şmecherie, tu vrei să mă abureşti cu spanacuri de-astea…

– Nu, să trăiţi!

– Ţi-am permis eu să vorbeşti?! Mă! Şi urmă didactic: Ce eşti tu, bă? Un amărât de soldat prost. Aşa-i? Aşa-i! E, da’, totuşi ştii cei aia anti-aerian, anti-tanc, anti-rachetă! Tonul demonstrativ tot creştea în intensitate. Fincă bă, aştia e termeni clari şi foloseşte pentru la toţi în armată! Fincă, bă amărâtule, aici ar-ma-tă se face! Ai înţeles?

– Am înţeles, să trăiţi!

– He, he, he… aproape se înveseli Panait, mulţumit că astfel avusese ultimul cuvânt. Văzuşi, Cobrescule, mă, ăsta nu-i chiar prost de tot… He, he, he…!

Cobrescu, mereu cu ochii pironiţi în pământ se strădui să schiţeze un zâmbet chinuit.

– Gata, jurnalul se confiscă, redeveni autoritar Panait. Lasă că-l iau eu la ciocane şi pă Picioruş. O să-i zic să lase dracului prostiile astea, şi să insiste pe pregătirea ideologică. De aia, mă, vă ocupaţi voi de prostii, că aveţi prea mult timp liber, continuă el. Hai, radeţi-o d-acilea, până nu mă răzgândesc. Iar tu, băi intelectualule, dacă TAB-urile ălea nu o să lucească ca nişte marmite la inspecţie, o să dai de dracu! Marş, d-acilea!

Cobrescu mă expedie scurt la parcul auto, făcându-se că nu aude mulţumirile mele. După cum se legăna în cizme, sunt convins că nu vroia să mai audă de mine. Viaţa revenea la rutina normală. Când…. mi s-a făcut greaţă de tot! Atunci am hotărât să merg la slujba de Crăciun. Ultimele acorduri de orgă se topeau; era sfârşitul slujbei iar lumea pleca, stăteam descumpănit pe bancă şi îmi doream să nu mă mai ridic. Doamna mai în vârstă şi soţul ei formau nucleul unui grup ce dorea să mă adopte în seara aceea. Nu ştiu de unde, a apărut o sacoşă în mâna mea, umplută fulgerător cu prăjituri, sandvişuri, fructe şi chiar o sticluţă de palincă. Camuflat de cinci creştini, care mă luaseră la mijloc ca să nu bată la ochi uniforma, mă lăsam condus la ieşirea de pe bulevard, dincolo de zidul cetătii.

Fiecare pas care mă apropia de unitate devenea mai greu, parcă bezna de pe stradă mă cufunda într-un coşmar când, după ce am dat colţul străzii, am auzit:

Astăzi s-a născut Hristos,
Mesia chip luminos,
Lăudaţi şi cântaţi,
Şi vă bucuraţi!

Mititel înfăşeţel,
În scutec de bumbăcel
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi!

Un grup de copii, rebegiţi de frig, cântau în faţa unei scări de bloc. Mărunţei şi adolescenţi, cântau cu o solemnitate matură. Cu feţe îmbujorate, uimiţi de apariţia mea, continuau, ţinându-se de mână, strângându-se ca un arici în jurul meu. L-am ales pe cel mai mare dintre ei, să fi fost de 16 ani,  în curând urma să-mi ia locul. Mă gândeam la asta fără plăcere, întinzându-i punga cu darurile primite la Biserică. Erau slabe speranţe pentru ei, să se aleagă cu ceva din blocul ăsta întunecat. Am simţit că lor le aparţin darurile primite de mine. I-am întins sacoşa băieţandrului, el a luat-o, înclinând recunoscător capul. Obosit, le-am întors spatele şi am plecat către zidurile întunecate ce mă aşteptau. Cântecul, în loc să se depărteze, mă urmărea prin întuneric :

Vântul bate, nu-L răzbate,
Neaua ninge, nu-L atinge,

Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi!

Şi de-acum până-n vecie
Mila Domnului să fie
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi!

Când am ajuns la gardul şcolii şi l-am încălecat, m-am întors şi am văzut copiii care mă însoţiseră, tăcuţi. O fetiţă blondă, într-un palton verde, veni la gard, întinzându-mi un măr şi două nuci. Am pornit către dormitor, strângând mărul într-o mână şi nucile în cealaltă. Atunci, am auzit un cor de glasuri cristaline ce mă urmăreşte şi astăzi:

– Crăciun Fericit!