A început numărătoarea inversă. Mai sunt atât de puține zile până la Crăciun și avem atât de multă nevoie, mai ales în vremurile acestea, să simțim spiritul acestei sărbători, încât i-am provocat pe autorii Adenium să ne povestească cea mai frumoasă amintire pe care o leagă de această perioadă a anului, sau, de ce nu, cel mai stânjenitor moment pe care l-au trăit în prezența Moșului.
Câștigător al Concursului de Debut „Adenium START”, ediția a treia, secțiunea Proză, romanul Vrum-vrum o are în centrul său pe Clara B., care, din empatie pentru pălăriatul artist ratat Poeteski, pleacă spre Hollywood pentru a-i recupera acestuia Muza care îl părăsise. O călătorie donquijotescă spre nicăieri, condimentată cu tot ce a putut reține mai bun literatura absurdului de la Jarry și Harms încoace.
Cristina Frîncu, autoarea, susține că a absolvit fără să vrea Academia de Studii Economice din București. A debutat în revista Echinox, apoi a publicat în Revista de Povestiri și în revista canadiană online The Danforth Review. Publică pe platforma Hyperliteratura.ro cronici de carte. În anul 2014 a fost unul dintre câștigătorii concursului de debut literar „Incubatorul de Condeie”, secțiunea Proză scurtă. Blog personal: suntgulie.wordpress.com. Volumul Vrum‑vrum este câștigătorul concursului de debut „Adenium START”, ediția a treia, 2015, secțiunea Proză.
Iată și „Amintirea Crăciunită” a Cristinei Frîncu.
Mătușă-mea avea o vorbă răgușită și un costum de Moș Crăciun, încropit dintr-o rochie veche din catifea, care bătea mai degrabă înspre vișina putredă decât înspre roșu, mai avea o barbă șomoiog de vată, toată numai ciuciuleți, și un sac pungă ca toate pungile, bleu. Mătușa asta, vag abțiguită, ca-n seara de Ajun,după ce a robotit cu mama prin bucătărie la meșteritul cozonacilor cu multă nucă, mult rahat și multă, multă cacao, pentru că altfel nu mâncam, nu-mi plăceau cozonacii umflați, pufoși, abia spârcâiți ici colo cu câte un fir ciocolatiu și câte o bucățică de rahat, în rest numai cocă bleagă, carevasăzică, după ce a făcut și-a dres mătușa prin oale, s-a îmbrăcat în Moș. A umplut punga cu cadouri și a luat drumul sufrageriei, unde era ditai bradul, împodobit cu prea multe ghirlande din hârtie, că descoperisem lipiciul și d-aia. Fiind iarnă, mai erau țoale puse la uscat pe drumul ăsta spre sufragerie, pe scaune, pe clanțe, ei, și la un moment dat, punga aia ca toate pungile s-a rupt, cadourile s-au amestecat cu țoalele, mătușa le-a greblat pe toate la grămadă în restul de pungă înnodată cumva, și s-a înființat lângă brad, răgușind un „Ho-ho-ho, dragii Moșului”, de m-a trecut cu fiori pe schinare. Și a început să scoată cadourile. A închis ochii și a început a scobi în pungă, apoi, după inspirație, chema:
-Nino! Ia uite, dacă ai fost cuminte, ai primit o carte polițistă!
-Dorel! Dorel cel mititel. Băiatu’ lu mama. Ia uite ce ți-a adus Moșu’, o flanică veche!
-Tudose? Ia și tu o sticlă de vin.
-Gogule! Pentru tine, niște chiloți. Cam umezi. Las’ că se usucă.
-Radule? Ia și tu niște șosete desperecheate. Or fi bune la ceva.
-Zbîrlică (asta eram eu)! Un sutien așa de mare? Nu, stai că ceva nu e în regulă. Uite un ursuleț, ăsta trebuie să fie pentru tine
.
Toată lumea râdea, mătușa era în vervă, scotea țoale și cadouri din pungă, unchiul bătea cuba cu cetina, mama îndesa mai multă nucă în feliile de cozonac ca să mă îmbuneze, Dorel deșira flanica veche. Și asta ar fi putut să fie a doua oară când m-a fentat Zâna mărimii B la cupe, că oricum zâna mărimii C la cupe nici măcar nu s-a uitat la mine, numai că au intervenit niște chestiuni.
Prima chestiune e că experiența cu hainele puse la uscat și amestecate cu cadourile de Crăciun nu-i a mea. Ar fi putut fi, dacă în trecut, lucrurile s-ar fi întâmplat prea altfel, și nici măcar atunci nu aș fi putut fi eu, cea de acum, ipotetica de mai sus. Deci, degeaba. Întâmplarea cu mătușa am împrumutat-o de la un prieten, atât de mult voiam să fiu și eu un om cu experiențe importante sau stânjenitoare de Crăciun.
Asta e a doua chestiune, și anume că, în baza mea de date, după două zile de scormonit, nu am găsit nimic meritoriu, doar penibil, de nespus nicăieri, nimănui. Nimic. Am avut Crăciunuri, dar erau Crăciunuri de Bucătărie, mai mult Ajunuri în care roboteam cu mama, după ce mă mai mărisem, aveam voie să bat ouă și pregăteam împreună mult prea multă mâncare. Ca să fie, nu am înțeles niciodată exact de ce. Se pierduse undeva un sens al sărbătorii, și se pierduse de prea mult timp, ai mei, de exemplu, cum au venit în capitală, l-au pierdut, a fost ceva de groază, s-au speriat. La țară era altă treabă. Iar eu am crescut între ziduri, nu l-am băgat în seamă pe Moșu’, știam de mică tot ce știau adulții. Că trebuie să cumperi cadouri, așa că asta făceam.
D-aia zic acum, fără să mă rușinez, că dacă văd un lepricon, sau un gnom, sau o silfidă, sau un ghizuroi fermecat pe stradă, eu îi cred pe toți și îi întreb de sănătate, ofer găzduire în dulap, din astea. Iar dacă vine cumva în noaptea de Ajun Moșu’ cu „Hohoho!”, apăi o să port o discuție cu dumnealui, la un pahar de vin fiert, motiv pentru care vă cer scuze anticipat că s-ar putea să întârzie cadourile anul ăsta. Să mă pun și eu la punct cu sărbătorile, că nu se mai poate. Nimeni nu ar trebui să ceară amintirile de Crăciun ale altora.
