A început numărătoarea inversă. Mai sunt atât de puține zile până la Crăciun și avem atât de multă nevoie, mai ales în vremurile acestea, să simțim spiritul acestei sărbători, încât i-am provocat pe autorii Adenium să ne povestească cea mai frumoasă amintire pe care o leagă de această perioadă a anului, sau, de ce nu, cel mai stânjenitor moment pe care l-au trăit în prezența Moșului.
Lidia Batali este autoarea volumului pentru copii, ilustrat de Adrian Barbu, Capra cu trei iezi și alte povești în versuri. Cartea a apărut la Adenium, în colecția Căsuța fermecată.
Lidia Batali:
Moş Crăciun avea în acea vreme un nume de împrumut, se chema Gerilă, dar şi aşa, eu, copil fiind, l-am cunoscut prea puţin. Abia dacă mi-l amintesc, probabil de la grădiniţă, căci în casa noastră nu a intrat niciodată. Părinţii mei fiind săraci erau apăsaţi de grija zilei de mâine aşa că, brăduţ nu aveam şi atunci nici Moş Crăciun nu trecea pragul casei noastre. Eram fericită eu şi frăţiorul meu Emil dacă mama ne făcea gogoşi de Crăciun.
Dar pe Moş Crăciun l-am recuperat mulţi ani mai târziu, când am devenit mamă şi posibilităţile noastre materiale au fost altele. Am trăit alături de copiii mei, Andreea şi Alexandru, farmecul serilor de Ajun când urma să sosească Moş Crăciun, un frate sau un văr îmbrăcat într-un cojoc din blană de oaie, întors pe dos, astfel încât, cu mustăţile din vată şi o căciulă din pânză roşie care să îi acopere cât mai mult faţa, Moşul era greu de recunoscut. Mai mult, în gură avea, la insistenţa noastră, două nuci pentru a nu i se recunoaşte vocea, astfel că, la plecare, bietul Moş trebuia să bea o ţuică fiartă pentru a-şi reveni din efortul, oleacă dureros, de a vorbi cu nuci în gură!
Unde mai pui că Moşul avea pretenţia ca la sfârşit, atât cei mici cât şi noi, adulţii, să îi sărutăm mâna încât şi azi, fratele sau vărul ne mai aduc aminte, râzând din toată inima, de acest moment.
Dar nu am descris atmosfera de înfrigurare în care Alexandru şi Andreea îl aşteptau pe Moş Crăciun.
Bradul împodobit era chezăşia venirii Moşului şi copilaşii atârnau pe rând în pom bomboane fondante în poleială de toate culorile, beteală şi globuri. În pom era chiar şi o barza care a rezistat peste timp, e adevărat cu ciocul crăpat, şi a ajuns la loc de cinste peste alţi zeci de ani când împodobeam bradul pentru nepoţeii noştri: Maria, Ionuţ şi Anastasia.
Cu bradul împodobit, eu şi soţul meu treceam de la o fereastră la altă şi le spuneam copiilor că l-am văzut pe Moş Crăciun cu un sac mare în spate. Se aprindeau luminiţe în ochii Andreei şi în ochii lui Alexandru şi o emoţie vie, puternică, îi copleşea în aşteptarea momentului când Moşul urma să bată şi la uşa noastră. Şi sosea, în sfârşit, pe semiîntuneric, condus de noi spre brăduţul împodobit.
Mi-aduc aminte, ca prin vis, o seară de Ajun când Alexandru avea cinci anişori iar Andreica şase. Le pregătisem cadouri din partea Moşului: printre altele, lui Alexandru, care dorea să studieze la microscop când va fi mare, un joc cu multiple piese care asamblate formau un microscop, o lunetă, un binoclu, iar Andreei, un ursuleţ din pluş, extraordinar de expresiv şi destul de mare, cam jumate din înălţimea ei. Nu pot să uit bucuria Andreei la vederea ursuleţului, l-a botezat Marta şi îl căra cu ea peste tot, dormea cu Marta în pat. Marta îi ţinea şi de cald, căci în acele vremuri, de societate socialistă multilateral dezvoltată şi năzuinţă spre comunism, era foarte frig în casă. Dar nu pot să uit şi dezamăgirea lui Alexandru, tristeţea, lacrimile şi dorinţa lui de a se juca şi el cu Marta; de microscop aproape că şi uitase.
Dragă mea mămică, Ştefania, şi dragul meu tată Vasile, pe care acum îi colind în versuri de Crăciun şi le aprind o lumânare în 27 decembrie şi 1 ianuarie, şi care au fost prezenţi în aceea seară de Ajun, au insistat să merg a două zi să cumpăr un urs şi pentru Alexandru şi au oferit ei suma necesară. Am avut emoţii că nu mai găsesc al doilea urs dar totul s-a terminat cu bine. Marta a avut un frate şi Alexandru i-a zis Martinică.
În casuţa mea aveau să se plimbe fericite, multă vreme de atunci încolo, două mogâldeţe cărând după ele, la masă, la joacă sau la culcare doi urşi care le ajungeau până la brâu.
Anii au trecut şi acum mă pregătesc să îl întâmpin pe Moş Crăciun alături de nepoţica mea Anastasia, care crede încă în povestea cu Moş Crăciun. 🙂
2 comentarii