A început numărătoarea inversă. Mai sunt atât de puține zile până la Crăciun și avem atât de multă nevoie, mai ales în vremurile acestea, să simțim spiritul acestei sărbători, încât i-am provocat pe autorii Adenium să ne povestească cea mai frumoasă amintire pe care o leagă de această perioadă a anului, sau, de ce nu, cel mai stânjenitor moment pe care l-au trăit în prezența Moșului.
Iulia Badea-Guéritée este, alături de Alexandru Ojică, coordonatoarea volumului Dialogul religiilor în Europa unită. apărut la Adenium, în colecția Headline. Volumul reunește o paletă largă de opinii cu privire la prezentul și viitorul religios al Europei, cuprinzând texte semnate de mari personalități ale vieții publice din România, Republica Moldova, Elveția, Coasta de Fildeș, Germania, Belgia, Spania și Franța, precum și de slujitori ai diferitelor Biserici, oferindu-i cititorului posibilitatea să compare discursuri de diferite facturi. Cartea este disponibilă în librării și pe site-ul Adenium.
Răspunzând provocării Adenium, Iulia Badea-Guéritée ne spune o antipoveste de Crăciun.
Crăciunul casei mele nu va fi şi al meu, anul acesta. Nici iernile anilor aceştia nu mai sunt iernile de altădată. Deja, de un timp, dintotdeauna timpului meu, perceput ca un răgaz în absolut, Crăciunul nu a fost un moment teribil. Niciodată plăcut, şi asta deoarece pentru mine a reprezentat, reprezintă un moment de apogeu: finalul a ceva. Punctul culminant a ceva, dacă doriţi. Dar un final. O limită dincolo de care începea altceva. Pe vremuri, împărţeam acest interval, din momentul împodobirii bradului (prin 5 decembrie…) în două perioade distincte: aşteptarea unui Moş Gerilă (aşa era numit de comunişti…) şi seara cu cadouri. Nu foarte impresionante, dar sincere şi însoţite de multă zăpadă. Acum, neaua nu mai este decât în poze iar aşteptarea nu mai are nici ea râsete de copii. Eu am uitat cum este să fi astfel. Pentru mine, pregătirea Crăciunului, cu tot ceea ce presupune drumul – bradul, împodobirea lui, marea curăţenie de prin casă, cozonacii, sarmalele, până şi alegerea cadourilor – este cu mult mai importantă decât Crăciunul în sine, deci. Poate că vorbeşte doar rămăşiţa de ateu din mine. Dar aşa simt. Un drum se face mergând, un Crăciun înseamnă pregătire. Bucuria de a aştepta şi de a lucra, cumva, pentru ceea ce va veni. Azi un efort, mâine, un altul, apoi o bucurie, o surpriză, o aşteptare, un gând, un vis, totul pentru a ajunge la ziua de Crăciun. Care, în sine, este un moment de intensă şi foarte scurtă bucurie, trecând asemeni clipelor de fericire, într-o secundă. Deci nu iubesc Crăciunul, este un apogeu şi un final. Iubesc însă Anul Nou, şi promisiunea unui an mai bun. Sper în el. Mi-aduc aminte însă despre câteva Crăciunuri ciudate, şi despre ele o să vorbesc. Deşi …oamenii trişti nu plac nimănui. Crăciun 1989: filmul E.T. şi prieteni din Bucureşti fugiţi de infernul revoluţiei care nu era chiar o revoluţie, ci un simulacru şi un masacru. Crăciunuri, multe, când aşteptam singură dorul. Niciodată venit. Crăciunul 1999: la Paris, primul de acest fel în care eram, şi eu şi fratele meu, singuri şi convinşi că noi vom fi singurii europeni care nu vor primi nimic cadou. Eram prea săraci, prea singuri. Dar eram bine…prietenului nostru portughez i s-a luat cu drag de noi, şi ţuşti într-un C&A. Crăciun, acum. Pot practic avea orice îmi doresc, cadou, dar nu-mi pot avea ochii. Lucirea lor. La ce folos prietenii şi tot restul? Ca să ai un umăr pe care să plângi. Sunt prea multe pentru acel umăr. Şi se mai adună. Am să aştept să treacă deci acest Crăciun. Pentru că şi mâine e o zi. Şi voi începe să parcurg drum pentru celălalt…
