A început numărătoarea inversă. Mai sunt atât de puține zile până la Crăciun și avem atât de multă nevoie, mai ales în vremurile acestea, să simțim spiritul acestei sărbători, încât i-am provocat pe autorii Adenium să ne povestească cea mai frumoasă amintire pe care o leagă de această perioadă a anului, sau, de ce nu, cel mai stânjenitor moment pe care l-au trăit în prezența Moșului.
Cosmin Leucuța a publicat la Adenium volumul Laptele negru al mamei, în urma câștigării Concursului de Debut „Adenium Start”, ediția 2013. Citiți mai multe despre dorință și obsesie în Laptele negru al mamei, parte dintr-o trilogie pe care o așteptăm cu nerăbdare.
La rugămintea Adenium, Cosmin își amintește o întâmplare adevărată care s-a petrecut de Crăciun și pe care o redăm întocmai.
Știi cum uneori te trezești dimineața și știi că va fi o zi ciudată ?
Ei bine, asta e povestea unei asemenea zile.
Era în urmă cu doi ani, la o săptămână după ce mi-am lansat cartea în Arad, se făcuse ajunul Crăciunului și era ora 7 dimineața. M-am trezit pe versurile ”you woke up this morning, and got yourself a gun …” și niște riff-uri de chitară electrică (da, pe vremea aia mă trezea melodia asta ca ton de alarma), și culmea era că chiar trebuia să merg la lucru, că așa e când lucrezi la multinaționale. Timpul lor e al lor, timpul tău e tot al lor, și Crăciunul trebuie să mai aștepte.
Prietena s-a întors pe partea cealaltă a patului, și mi-a dat un picior, semn că era categoric prea devreme și că nu avea deloc chef să se trezească la ora aia atroce.
Chiar și pisica stătea tolănită pe noptieră, și mă privea de parcă ar fi vrut să mă întrebe:
– Tu chiar pleci la lucru la ora asta ? În ajunul Crăciunului ?
M-am îmbrăcat și m-am îndreptat spre birou. Acolo, am descoperit că eram de fapt primul ajuns, și mi-a venit să îmi atac organele genitale cu obiecte contondente când s-a făcut ora 10 și abia atunci au început să curgă ceilalți colegi implicați în această modalitate complet aiurea de a-ți petrece ajunul Crăciunului. Fiindcă asta e viața în multinaționale. Nu am voie să intru în detalii, fiindcă nu îmi permite contractul, dar aș spune câteva.
Mă gândeam în dimineața aia că eram ca un soldat, chemat la datorie, să stau în tranșee, fie zi, fie noapte, fie Crăciun (dacă tot suntem la subiectul ăsta). Doar că îmi lipsea motivația de a lupta, mai ales de Crăciun. Apoi a venit și șeful cel mare, tras la țol festiv, că deh, Crăciunul și din alea, și jur că atunci când l-am văzut intrând pe ușă, cu burta mare și cu puloverul roșu am crezut că Moșul însuși venise acolo, să râdă de mine.
S-a apropiat de mine și jur că asta mi-a spus:
– Ești gata de colindă ?
Și au început confcall-urile. Răspundeam la telefoane de parcă eram centralistă pe vremea războiului, dar nu îmi stătea deloc gândul acolo.
Vedeam pe fereastra camerei de conferințe că începuse să ningă și era liniște în toată fabrica, numai eu și managerul de departament am mai rămas acolo, și încă vreo doi tipi cu titluri pompoase. Și recitam cu toții în speaker-ul telefonului că o să facem, că o să dregem, că o să fie bine, și eu mă tot gândeam că poate ar fi trebui să îmi fi luat pistolul la mine, cum sugera, subtil ca o colonoscopie, melodia care mă trezea (și pe care am schimbat-o de atunci, fiindcă am sechele când o aud, mulțumesc acelui Crăciun fatidic pentru experiența asta).
Apoi brusc, confcall-ul a murit, și nu mi-am dat seama când am rămas singur în fața monitorului, să mai bag niște analize. S-a făcut ora 2 după-masa și a venit șeful cel mare să îmi spună că lucrurile s-au calmat, și că pot pleca.
Am ieșit afară pe ușă mai repede decât era fizic posibil. Am tras în piept aerul rece și al luat pe limbă câțiva fulgi de nea, și m-am urcat în mașină. Nu am băgat bine cheia în contact că aud telefoul în buzunar.
Am înghețat.
L-am scos de parcă era infectat și am văzut că era șeful. Vroia să mă întorc înapoi, că mai aveam un confcall, că oamenii nu erau mulțumiți de planificările și de analizele și de promisiunile pe care le primiseră de la noi.
Și am mai stat două ore în confcall, săgetat de priviri și plini de vânătăi la glezne, că mă loveau ăștia pe sub masă să am grijă ce spun acolo, aiurit de prostiile pe care le spuneam și apoi le contraziceam după două minute. Șefii s-au scuzat unul după altul, și au ieșit, și au plecat, și s-au dus acasă la familiile lor.
Eu am primit un mesaj cu o fotografie de la prietena. Mesajul îmi spunea așa: ”unde naiba ești ? trec sărbătorile fără tine !”
Fotografia era cu ea, foarte supărată, adică de-a dreptul nervoasă, și în spatele ei era copacul nostru ninja de Crăciun (era ninja fiindcă nu exista copac, ci pur și simplu am atârnat globurile de tavan, în formă conică, să pară că bradul era invizibil – și asta a durat o infinitate).
S-a terminat și confcall-ul, și am rămas în tăcere, doar eu și șeful cel mare.
Mă uit la el cu sfială și zic:
– Deci …
”Deci”-ul ăsta era un fel de ”Știi, am lucrat ca un sclav pe plantație, e ajunul Crăciunului, văd că nu mai e nimeni pe aici, și, mna, m-aș duce și eu acasă să mă spăl, să mă îmbrac în puloverul meu de tocilar, să stau cu ai mei un pic, poate bem un lichior de ouă, că mna, Moș Crăciun și de-alea …”
Iar el, stătea tolănit acolo, și contempla … nu știu ce, și apoi m-a învrednicit cu o privire calmă, și-a împreunat palmele pe burta rotundă (jur că arăta ca un Moș Crăciun, mai ales că e și grizonat și purta un pulover roșu) și mi-a zâmbit din colțul gurii. A spus:
– Eh …
”Eh”-ul ăsta era un fel de ”Da, te înțeleg. Ho-ho-ho, nenorocitule ! Du-te acasă, fii cu ai tăi ! Bea un pahar de lichior. Crăciun fericit! Cară-te până nu mă răzgândesc !”
Și atunci m-am ridicat de pe scaun, mi-am luat catrafusele, mi-am pus telefonul pe silențios (ca să nu îl mai aud, în caz că mă sună) și am tulit-o repede-repejor, să nu cumva să se răzgândească și a doua oară.
M-am dus acasă, m-am spălat și am îmbrăcat puloverul meu de tocilar și am stat cu ai mei în jurul mesei. Am băut și lichior de ouă, că mna, astea erau ordinele de la Moș Crăciun.
True story.
