Radu Vancu, România vertebrată, Iași, Adenium, 2016
Cronică de Emanuel Copilaș
Poetul Radu Vancu și-a adunat publicistica din ultimii ani într-un volum divers și pasional. Citindu-l, poți experimenta diferite senzații, variind, în diferite dozaje, de la acord la dezacord și invers, cu două cu excepții: plictiseala și imparțialitatea. Autoul le evită cu brio, punându-ne la dispoziție un volum care te obligă, în cele diu urmă, să adopți o poziție față de ce s-a întâmplat și continuă să se întâmple în România ultimilor ani.
Eseurile adunate în acest volum tratează nu numai teme de politică, în sensul cotidian al termenului, ci și diferite probleme culturale. Deorece urmărește însă perseverent mizele aflate în subsidiarul impunerii la nivel public a unor voci din domenii ca poezia sau literatura, autorul este interesat mai degrabă de politica culturii decât de cultura per se; de aici și titlul pe care l-am ales pentru prezenta cronică. Tot în această direcție, mă bucură atenția oferită de către Vancu poeziei politice sud-americane, al cărei spirit de revoltă îl apreciază, în ciuda faptului că este animat de viziuni ideologice diferite de cea asumată de autor. „Una dintre marile lecții pe care cred că le putem învăța de la poeții latino‑americani e reabilitarea poeziei politice. Ei scriu, pe viață & pe moarte, politic. (Iar când spun „pe moarte”, nu exagerez deloc – unii dintre ei au fost uciși pentru versurile lor. Dau doar exemplul lui Roque Dalton, unul dintre prietenii cei mai apropiați ai lui Roberto Bolaño.) În înțelesul ei originar, poezia politică nu are de‑a face cu servilismul versificat al sicofanților, ci, cu totul dimpotrivă, vine dinspre marginali, dinspre cei care refuză intrarea în sistem – și aduce cu sine toată puritatea revoltei & compasiunii. Fiindcă poezia politică nu e nici doar revoltă (ar fi atunci numai poezie anarhistă), nici doar compasiune (deoarece compasiunea fără acțiune e perfect inutilă, de nu chiar ușor ipocrită); ea conaturează revolta & compasiunea într‑un discurs care e în același timp solitar & solidar. De unde și forța lui paradoxală (întrucât se alimentează din reacția celor slabi)” (p. 127).
Mărturisesc de la început că mă situez pe o poziție ideologică diferită, ba chiar opusă celei împărtășite de autor. Mă bucură însă faptul că Vancu este un adept al dialogului calm și echilibrat, cântărește atent argumentele și urmărește să creeze punți de legătură între preopinenți în ceea ce privește subiectele importante. Exemple utile în acest sens sunt politizarea ICR-ului și demiterea lui Horia Roman Patapievici sau scandalul public din jurul inițiativei de a exploata resursele aurifere ale Roșiei Montane utilizând cianuri. Iar în ceea ce privește oamenii politici de la care a avut așteptări, cum ar fi Traian Băsescu sau Klaus Iohannis, autorul nu ezită să îi taxeze prompt atunci când aceștia acționează împotriva unor principii pe care le anunțaseră anterior.
Când ajunge însă la subiecte ca PSD, anticomunism sau DNA, pentru a enumera doar câteva dintre ele, situația se complică. Nimeni nu contestă că PSD-ul nu este un autentic partid de stânga și că deseori acționează în moduri care îi invalidează radical doctrina de la care se revendică. Mai ales fostul președinte al partidului, Victor Ponta, a excelat la acest capitol: „ (…) toată acțiunea lui politică arată un profund dispreț pentru valorile pentru care militează stânga: campania lui prezidențială e naționalistă, xenofobă, discriminatorie, antiminoritară; compasiunea lui pentru cei năpăstuiți e inexistentă (este emblematică interogația aceea de o nesimțire abisală: „aveai chef de o inundație?”; după cum emblematic este episodul cu domnul Ponta conducând zaiafetul în timp ce oamenii pe care trebuia să‑i salveze mureau înghețați; și tot emblematic este episodul cu meciul de baschet care nu s‑a întrerupt din pricina unui fleac precum un autocar căzut în prăpastie în Muntenegru); luxul este etalat cu o nonșalanță sfidătoare (de la ceasuri de lux la mașini așijderea, de la vacanțe în Dubai la participări la raliuri, domnul Ponta se comportă nu ca un social‑democrat european, ci ca un mic sultan al stângii pe care, mai degrabă decât să o ilustreze, o dezonorează profund)” (pp. 170-171). Dar de aici și până la a plasa PSD în continuitatea directă a PCR-ului și a torturilor din închisoarea de la Pitești, atribuindu-i ambiția de a transforma România în Coreea de Nord și de a relua practicile utilizate în anii 1950 pentru construirea canalului Dunăre-Marea Neagră, e cale lungă. Considerând PSD și pe fostul lider al acestuia, Victor Ponta, drept „răul absolut” (p. 94) și imputându-i toate paralelele de mai sus, autorul pare să renunțe la analiza lucidă și imparțială în favoarea unei reacții pur emotive și deloc acoperită empiric.
Comunismul, cu toate neajunsurile sale majore, a reprezentat o formă distorsionată de modernizare. E foarte puțin probabil ca România, ca stat periferic în raport cu centrul economic global,să fi avut o dezvoltare substanțial mai bună în absența regimului impus cu forța în 1948. Nu vom ști niciodată asta, desigur, dar ne putem uita la evoluția, în același segment de timp, a unor state ca Grecia, Spania sau Portugalia, de exemplu. Sau la evoluția statelor din America Latină, această Europă de Est a Statelor Unite, care se prezintă mult mai modest, din numeroase puncte de vedere, după un secol de capitalism american în comparație cu Europa de Est după o jumătate de secol de comunism sovietic, devenit ocazional și anti-sovietic. Comparația PSD-ului cu regimul de dinainte de 1989 poate avea sens din punctul de vedere al integrării majorității fostelor „cadre” în noul partid și al unei inerții represive manifestată în primii ani de după revoluție; din punct de vedere al politicilor sociale și economice însă, nu se susține nici pe departe. PSD a fost arhitectul principal al privatizărilor frauduloase și al devalizării bunurilor publice în perioada postcomunistă, deși a încercat să le compenseze efectele, tardiv și insuficient, cu anumite măsuri sociale, măcar pentru a nu-și aliena de tot electoratul. Celelalte partide politice au adoptat prompt același tip de politică, doar că au renunțat fără niciun fel de dubiu la „balastul” politicilor sociale: „la muncă, nu la întins mâna” este mesajul pe care actuala putere îl transmite celor peste 40% dntre români aflați în risc de sărăcie și excluziune socială. Unde, în ce condiții, pentru ce salarii și cu ce contracte de muncă, asta reprezintă o cu totul altă problemă. De care statul vrea să se debaraseze cât mai facil și mai rapid cu putință. Pentru că, nu-i așa, cheia succesului o reprezintă determinarea individuală, voința de a reuși în viață, politicile social și macroeconomice nejucând niciun rol în acest sens.
Așa că a fi anticomunist astăzi nu echivalează cu a fi anti-pesedist. Sunt două ciorbe total diferite. Mai ales că prima este cum nu se poate mai inadecvată pentru problemele prezentului: ce rost are să scoatem aceleași schelete obosite din dulap, în afară de acela de a ne camufla incapacitatea și incompetența în soluționarea provocărilor actuale utilizând mult exersatul discurs al „grelei moșteniri”? Mai departe, echivalarea comunismului cu fascismul este la rândul său mai mult decât discutabilă. Fără a intra în amănunte care ar depăși cu mult spațiul aferent unei simple cronici de carte, trimit la polemica intelectualilor din Germania anilor 1980, cunoscută sub numele de Historikerstreit. Mai concret, la polemica purtată de Jürgen Habermas cu Ernst Nolte pe acest subiect.
În sfârșit, glorificarea DNA, fără a lua în calcul unilaterialitatea acțiunilor sale, îndreptate strict împotriva capitalului autohton, mi se pare iarăși problematică. Sigur că România este un stat corupt și trebuie să acționăm împotriva acestei realități, dar această corupție nu are exclusiv rădăcini interene. O dovedesc din plin acțiunile Roșia Montană Gold Corporation sau cele ale companiei Chevron, interesată de zăcămintele de gaze de șist din Europa de Est. Faptul că statul român tinde să reprezinte mai mult interesele investitorilor externi decât pe cele ale propriilor cetățeni și renunță la proiecte de dezvoltare controversate doar la presiunea străzii ar trebui să ne preocupe mai mult decât arestarea spectaculoasă a unui potentat local sau a altuia. A lupta împotriva unei forme de corupție doar pentru a permite alteia, mai puțin vizibilă și mult mai eficientă, să se dezvolte, nu înseamnă anticorupție, ci alt fel de corupție.
Chiar dacă unghiurile din care se analizează astăzi minusurile României sunt cum nu se poate mai diferite, este încurajator faptul că intelectuali aflați pe diverse poziții ideologice încep să se pună de acord în privința formulării problemelor. Acordul dispare de cele mai multe ori când vine vorba de identificarea soluțiilor. Este firesc să fie așa, până la urmă. Pentru că nici problemele, nici soluțiile nu sunt definitive.
