Am citit și mai citesc din creația fenomenului pre nume Gheorghe VÎRTOSU…
L-am descoperit prin cărțile „O Inimă de Broscuță”. M-a fascinat felu-i de a vedea și de a interpreta această existență, zisă viață și oameni. Ca pe o fabulă, ca pe o metaforă, ca pe o alegorie, ca pe o poveste… Cum dorești poți să-i spui! A fost o adevărată provocare și romanul (în cinci volume) „Ignoranța în brațele omenirii”. Fiecare carte, depănată separat, impresionează atât prin subtitlu (I –„Duelul cu moartea”, II – „În umbra suferinței”, III – „O șansă dintr-o mie”, IV – „Libertatea. Pregustare a veșniciei”, V – „Renașterea”), dimensiune (toate volumele depășind 500 de pagini!), cât și prin mesajul emoționant, transmis într-un mod deosebit – aparent prea detaliat, prea meticulos, prea mult, dar și mai mult captivant, antrenant și convingător. Volumul „Duelul cu moartea” (I din cele V volume apărute la Editura Adenium, România) bunăoară, te face omniprezent la multele evenimentele care se întâmplă accidental, consecutiv (dar neîntâmplător, totuși!) în diferite colțuri ale lumii; circumstanțe adunate în același ghem amestecat cu fire ba albe, ba negre, subțiri și mai puțin subțiate, care se apropie, se unesc, se înnoadă și se împletesc într-o urzeală a intereselor lumești, pe cât de constructive sau viceversa – meschine, unele -, pe atât de premonitorii și benefice, altele. Devii și tu (ca cititor) nu doar un simplu personaj prezent la spectacolul aberant regizat și dirijat de monștrii acestei Lumi, care de la o zi la alta își grăbește Ceasul, ci devii total implicat în această „deșertăciune a deșertăciunilor”. Autorul tratează, evidențiind, cele mai dramatice subiecte, care depășesc orice frontieră terestră și distincție umană. Face, de fapt, o disecare chirurgicală a omenirii aflate în stare de totală agonie, dar și amnezie, și rătăcire. Îl plasează pe Om în fața propriilor sale fapte, reflectându-i atitudinea directă sau indirectă vis-a-vis de soarta care i-a fost menită provizoriu (în călătoria-i scurtă aici, în acest spațiu dat tuturor și fiecăruia). Îl poziționează în fața propriei Conștiințe, în postură de judecător, victimă, dar și gâde a destinului ce i-a fost menit. Romanele, rând pe rând, se contopesc perfect într-o pânză urzită conform acelorași canoane, subiectele fiind ca o apă de izvor pornit de la unicul sorginte, unde „Cartea Cărților” și „Coranul” sunt Una și exprimă același Adevăr, prin Cuvântul înțeles și interpretat diferit. Pe alocuri autorul, prin personajele sale sau prin descrierea unor împrejurări, situații, e de un lirism copleșitor. Apoi, cu aceeași pasiune, se lasă învăluit de mantia misterului înfiorător (aproape mistic!). Iar crearea, descoperirea, mai bine zis, a câtorva mituri, care la lectură rămân fixate în memorie ca niște stalactite, dau impresia și valoarea de piloni ai unui templu străjuit de atlanți. Acestea (legendele!) sunt punctele de reper ale volumelor! Asemenea „invenții” ale imaginației nu sunt niște simple trucuri care „vrăjesc” cititorul și nu vin doar din lecturi profunde. Demonstrează prin fabulă, mesajul surprins, pescuirea sau recepționarea unui semnal transmis de către Marele Creator, din Univers, unor aleși-vase ale Sale pentru a fi transmise altora, Aici. Intuiesc că această atingere-sigiliu nu-i este pusă pe fruntea oricui…
Gheorghe Vîrtosu a avut ocazia rară de a descoperi lumea „pe dinafară” (cu chipu-i sublim, dar imperfect, cicatrizat, metamorfozat), dar și „pe dinăuntru” (cu dragostea, pasiunile, disperarea și încrâncenarea revărsate ca un venin). I-a fost oferit prilejul (ca recompensă sau damnație?) de a gusta din bucatele dulci-amare ale vieții. Și nu pur și simplu a le contempla, ci pentru a se contamina de pasiunea de a „se povesti”; mulți călătoresc, contactează cu tot felul de lume, dar trăirile și impresiile șe păstrează sechestrate doar pentru sine. Și o fac nu din egoism sau posesivitate, ci din simplul motiv că nu au harul de a le transmite trăirile, a le inocula și altora… Nu au întâlnit Șobolanul! (referire la Destin încarcerat, Metamorfozele singurătății).
Autorul „Inimii de broscuță” și al romanelor cu genericul „Ignoranța în brațele omenirii” a găsit și motivație, și timp, consacrându-se meditației și aplecându-se asupra celor întâmplate în calea vieții sale, dar și în destinul Omenirii. S-a transformat (virtual, metafizic!) într-o celulă „văzătoare” (sănătoasă, neafectată de ciumă sau cancer) a acestui enorm organism, zis Omenire și, astfel, a văzut ceea ce, poate, transpare și altora, dar… puțini au timp sau nu le e hărăzit a tălmăci în cuvinte, drama Lumii. Argumentez prin câteva reflecții luate din primul volum: „…Suferința se plimbă nestingherită prin univers…”. „Voi știți că unde își face apariția „umbra suferinței”, ea lasă pustiul în urma ei…”. Sau: „…ne zbatem ca niște pești pe uscat când suntem expulzați din confortul vieții, pentru anumite himere, create de imaginația noastră, fără să avem șansa de a retrăi niște clipe, din simplul motiv că timpul nu se mai întoarce”. Și multe, multe gânduri aruncate pentru un cititor cu darul „ciugulitului”…
Mă bucur sincer pentru autorul cu un „destin încarcerat”. Apropo de romanul cu acest titlu, niciodată nimeni nu știe ce și de ce l-a trecut soarta prin încercări de multe ori imposibile și incredibile. Iată-mă-s, deci, ajunsă la capătul de început al creației acestui frumos „aventurier” în ale scrisului – Gheorghe Vîrtosu, la momentul când acesta a fost provocat și inițiat în descoperirea libertății de sine. Călăuza și magul fiind un Șobolan… Această lucrare – prima! – „Destin încarcerat (metamorfozele singurătății)” este fascinantă! M-a reîntors cu gândul la „Eseu despre Orbire” și „Intermitențele morții” de Jose Saramago. Desigur, și la unul. și la altul e diferit, e altceva, dar la ambii – e Ceva! Mesajul cărților lui Saramago, dar și a lui Vîrtosu, conțin în sine acea forță magnifică și hipnotizantă, care te pătrunde până în adâncul ființei. Din asemenea cărți înveți a discerne Binele și Frumosul care Azi sunt estompate de viciile lumii în alertă…
Claudia Partole, scriitoare
