După ce primele două volume au fost dedicate de Gheorghe Vîrtosu părinților lui, după un al treilea tom închinat bunicilor și încă unul dedicat editorului, continuăm călătoria în universul unei povești pentru toate vârstele.
Intitulat „Trădarea, logodnica blestemului”, volumul 5 al colecției „O inimă de Broscuță”, care apare la editura Adenium, este dedicat vecinilor autorului pentru că „vecinii noștri lipsiți de copii poate că se aflau acolo tocmai pentru a ne umple nouă, numeroșilor frați, cămara sufletului destinată dragostei bunicilor. Pentru că doar odată cu umplerea acestui gol un copil poate crește împlinit. Bunicii sunt martori divini ai creșterii copiilor, dascăli aleși ai educației lor. La rândul lor, bunicii nu au cui să dăruiască această dragoste cu care sunt în mod natural înzestrați, dacă sunt lipsiți de nepoței.” Este vorba despre vecini speciali trimiși poate de Divinitate pentru a astâmpăra setea de dragoste a unor nepoți rămași fără bunici.
„Dedic cel de-al V-lea volum din seria O inimă de Broscuță vecinilor mei din copilărie.
În volumul anterior vă spuneam că nu mi-am cunoscut bunicii adevărați, dar știu că acest lucru a fost compensat din plin de nebănuitele legi ale Universului. Astfel, am avut parte în copilărie, de-a stânga și de-a dreapta gospodăriei noastre, de niște vecini pâinea lui Dumnezeu, nu alta! Blânzi, calzi, trecuți binișor de vârsta maturității… Acum, când mă gândesc la ei și la rolul lor în educația mea, pot spune fără să greșesc că au reușit să-mi înlocuiască cu succes bunicii adevărați. Cel puțin, m-au ajutat să nu le simt lipsa acestora! Uneori mi-a trecut prin minte că poate și ei, la rândul lor, fuseseră lipsiți de căldura bunicilor!
Din tumultul vieții de zi cu zi mă oprește din când în când oboseala; pot auzi șoaptele clipelor complice, venind din trecut sau chiar din viitor… Mă opresc atunci și privesc cu nostalgie în urmă, cu speranță în viitor… Încerc să văd ce-am reușit până acum, ce ar urma, ce ar mai trebui să fac pentru a împodobi cum se cuvine pomul vieții de care suntem ancorați. Sau pur și simplu mă opresc și colectez din trecut tot felul de „suveniruri” cu care să îmi înfrumusețez la fel ca pe un brad de Crăciun viitorul ce mă așteaptă (uneori nerăbdător) după orizont.
De cele mai multe ori, aceste momente de sacră „odihnă” îmi dau satisfacție. Realizez că, în viața noastră, Dumnezeu le așază pe toate la locul lor. A făcut-o dintotdeauna și continuă să o facă cu o discreție absolută. Pentru a accepta acest lucru și pentru a ne folosi de el spre bucuria noastră, avem nevoie însă de înțelepciune, care ni se dă cu fiecare strop de ploaie.
Am fost o familie numeroasă, casa noastră a fost plină de copii. Dar vecinii noștri, de care am pomenit, nu au avut parte nici măcar de unul. Să fi fost vorba doar de o coincidență? Eu înclin să cred că e vorba tocmai despre acea compensare, acea bună rânduială ce caracterizează întreaga creație a lui Dumnezeu. Vecinii noștri lipsiți de copii poate că se aflau acolo tocmai pentru a ne umple nouă, numeroșilor frați, cămara sufletului destinată dragostei bunicilor. Pentru că doar odată cu umplerea acestui gol un copil poate crește împlinit. Bunicii sunt martori divini ai creșterii copiilor, dascăli aleși ai educației lor. La rândul lor, bunicii nu au cui să dăruiască această dragoste cu care sunt în mod natural înzestrați, dacă sunt lipsiți de nepoței.
Este exact ca în cazul unei insecte care, după ce s-a hrănit bine dintr-un aliment sau chiar dintr-un corp, își depozitează acolo ouăle, deși nu e casa ei, tocmai pentru ca atunci când nu va mai fi larvele sale să aibă ce mânca, trezindu-se la viață! Poate părea o comparație bizară, dar îmi place să cred că la fel ni s-a întâmplat și nouă: de vreme ce nu avusesem parte de bunici naturali, Dumnezeu ne-a plasat între vecinii care, la rândul lor, aveau nevoie de cineva căruia să îi dăruiască dragostea, pentru ca aceasta să nu rămână orfană în umbra trecutului, cum se întâmplă de obicei cu lucrurile abandonate! Altfel, dragostea se poate transforma în regrete menite să le împovăreze calea pe care să o urmeze în lumea ce îi așteaptă. Cu alte cuvinte, la venirea noastră pe lume, adaptarea cu „bunicii” din coastele casei a fost ceva firesc.
Adaptarea… Cred cu putere că este una dintre cele mai prețioase capacități cu care am fost înzestrați la venirea noastră în această lume. Aș merge chiar mai departe și aș spune că adaptarea este o valoare în sine! Fără posibilitatea de adaptare nici nu cred că ar exista viață pe această planetă sau chiar în întreaga creație. Lanțul existenței ar fi lipsit de anumite zale cu rol esențial, dacă nu am fi adaptabili! Să ne gândim la comunitățile societății, mai mici sau mai mari, la indivizii care le alcătuiesc și la caracterele lor complet diferite. Astfel, putem vorbi despre familie, în primul rând, și putem termina cu națiuni întregi! Din păcate (sau din fericire, nimeni nu poate să spună cu exactitate), suntem foarte diferiți! Ca structură anatomică, suntem la fel: avem un corp alcătuit din cap, membre și trunchi. Dar caracterul nostru ne transformă pe fiecare în tot atâtea enigme greu de elucidat. Mereu va persista pe buzele omului următoarea întrebare: de ce suntem atât de diferiți, dacă provenim din aceeași specie?
Tocmai de aceea adaptarea devine extrem de importantă: peste tot există reguli de conviețuire, situații imprevizibile cărora trebuie să le faci față. Iar dacă ești un inadaptat, comunitatea te marginalizează.
Cam așa s-a întâmplat și în cazul meu cu bunicii „adoptivi”. Mereu auzeam: „Vino la bunica!”, „Vezi că te cheamă bunica!”, „Mergi repede până la bunica!”. Cuvântul „bunici” mi s-a întipărit astfel în minte, nici măcar nu mai știu de la ce vârstă și abia mult mai târziu, când am conștientizat că nu erau adevărații mei bunici, am prins să-mi pun întrebări: de ce nu i-am cunoscut pe aceia? Ce li s-a întâmplat? Însă viața e un mister în sine și va continua să dețină taine nebănuite, tocmai spre a-și spori farmecul.
Revenind la întrebarea care începuse să mă macine în legătură cu bunicii mei adevărați, au fost momente când credeam că nu i-am cunoscut tocmai pentru a nu fi dezamăgiți de ei! În cazul multor persoane, bătrânețea poate fi capricioasă și atunci cine știe cu ce ne-am fi confruntat? Sau poate că, dacă îi cunoșteam pentru puțin timp și apoi ar fi murit, nu am mai fi acceptat ca vecinii noștri să-i înlocuiască. Și iarăși am fi suferit… Or, dacă nu i-am cunoscut deloc sau i-am pierdut la o vârstă la care nu ni-i mai amintim, suferința dispare. E ca și în cazul primului sărut, al primei îmbrățișări! Bucuria e neasemuită când le experimentezi, însă viața te ajută să le uiți tocmai pentru a nu suferi ulterior!
Consider că noi, ființele umane, ne naștem cu un Dor; unii dintre noi ni-l împlinim în această viață, alții pot avea nevoie să ajungă pe alte tărâmuri pentru a-l ostoi. Oricum, sufletul este nemuritor și fiecare are șansa de a cunoaște frumusețea Absolutului, doar că la momentul potrivit.
Acest Dor e neasemuit de frumos, dar în același timp e ca o căpușă pentru noi. În permanență are nevoie să fie alimentat cu dragoste, cu plăcere, cu bine, cu frumos!
Eu am fost mezinul casei… Vă dați seama că, în această calitate, mă bucuram de toată atenția celorlalți. Există credința că trebuie să te porți frumos cu cei mai mici din familie, având în vedere că ei sunt cei care te vor petrece pe ultimul drum! Ca urmare, mai ales cu ocazia marilor sărbători de peste an, eram pus în capul mesei! Eu degustam primul din bucatele vecinilor ce ne deveniseră bunici. Am păstrat bine în memorie tabloul fiecăruia dintre ei. Parcă le simt și azi bunătatea, însoțită de neputința vârstei.
Bunica Gafia, de exemplu, era vecina noastră din partea dreaptă. Pe soțul ei nu l-am cunoscut, murise înainte de a mă naște. Îl vedeam doar în tabloul lor de miri, nelipsit din casele bătrânilor. Fusese un tânăr frumos ca un brad! În fotografie o ținea protector în brațe pe frumoasa lui Albă ca Zăpada! În zilele călduroase de vară, bântuite de arșiță, când familia mea pleca la muncă și rămâneam singur acasă, bunica Gafia mă invita să luăm masa împreună. Era tare gospodină! Bătrânețile nu-i răpiseră din darul gătitului! Bucatele îi erau ademenitoare, aroma lor mă distrăgea din orice aș fi făcut! Mai ales borșul ei… Mmm!
— Dragul maichii, îmi spunea cu glas blând, acesta e borș de la iepuraș! Nicăieri nu mai poți mânca așa ceva…
Așa îmi spunea când eram mic de tot. Desigur, pe măsură ce creșteam, „iepurașii” bunicii Gafia dispăreau ca în ceață. Înțelegeam multe, realizam că de fapt îmi vorbea astfel pentru a mă determina să mănânc.
Și nu atât mâncarea îmi trezea un interes maxim, pentru că și mama era o bună gospodină, ci mai degrabă eram captivat de modul în care mă servea bunica Gafia. Avea farfurii din lemn și linguri tot din lemn, cum numai în cărți mai văzusem! Semănau cumva cu cârja ei: erau lucioase de la atâta folosință! Iar pe măsuță așternea cu galanterie întotdeauna un ștergar alb, brodat pe margini chiar de mâna ei! Peste ani, doar prin restaurante de prestigiu din capitalele Europei am mai văzut asemenea adevărate opere de artă! Aceste detalii mă determinau să le mulțumesc pentru prețioasa amintire, prin ciubucul lăsat chelnerilor.
Ce să mai vorbim, toate obiectele din casa vecinilor aveau un farmec aparte și făceau ca întâlnirile mele cu bunica Gafia să fie deosebite: fiecare zi petrecută cu ea decurgea altfel! Mi se părea că în preajma ei poveștile prind viață! Eram fermecat!
Când am mai crescut, altceva avea să îmi atragă atenția și mai mult la bunica Gafia: ne așezam la masă împreună, însă ea nu mai mânca de la o vreme! Mă privea zâmbind cum înfulec cu poftă, dar nu se atingea de bucate! După ce terminam, mă conducea până la poartă!
Eram intrigat de comportamentul ei și de aceea mă ascundeam în dosul portiței împletite din nuiele și o urmăream ce va face mai departe! Nu cumva aveam concurență? Își găsise, poate, vreun alt nepoțel? Cine reușise să-i cucerească inima, tulburându-mi liniștea?
Dar vedeam cum bunica Gafia se întorcea în căsuță, aducea dinăuntru o vază mică cu flori culese de pe câmp, nicidecum din grădiniță, unde se îngrijea ca totul să fie neatins, având și aici flori dintre cele mai frumoase!
Așeza vaza cu grijă pe masa rotundă din lemn, unde stătusem mai devreme împreună. Își făcea pioasă semnul crucii, o auzeam murmurând în surdină o rugăciune și sorbea apoi încetișor din străchinuța ei, privind în continuare înspre a mea, ca și cum aș fi fost încă acolo!
Alergam acasă și trăgeam de mama:
— Mamă, mamă! De ce mâca Gafia nu mai mănâncă cu mine? o iscodeam curios.
Mama se oprea din ale sale ca de fiecare dată când trebuia să îmi astâmpere curiozitatea și, pentru o clipă, cugeta la spusele mele. Sprâncenele i se arcuiau într-un fel anume, astfel încât știam că a înțeles prea bine despre ce este vorba, dar mie avea să-mi spună cu totul altceva, din rațiuni doar de ea știute…
— Dragul mamei, rostea duios, luându-mă pe după umeri. Bătrânii sunt foarte grijulii cu ceilalți, pentru că de la o vreme aceasta devine misiunea lor, pe care o conștientizează cei care devin înțelepți.
— Mâca Gafia are o misiune cu mine? întrebam nedumerit.
— Ea doar se îngrijește ca tu să te saturi, să nu te ridici flămând de la masă! Dacă nu, îți va oferi și porția sa… De asta nu se atinge de ea! îmi explica mama.
Un timp, am luat de bune vorbele mamei și mă gândeam până a doua zi la cea de-a doua porție care rămânea neatinsă. „Păcat, se va strica!”, îmi făceam griji. Minte de copil… Uneori, chiar îmi propuneam să o mănânc pe a mea și să-i mai cer, să mă conving de ce-mi spusese mama! Dar niciodată nu reușeam să termin ce aveam în strachina mea.
Apoi am crescut… Și am înțeles singur ce o frământa pe mâca Gafia, de când mă făcusem mai mare: nu mânca odată cu mine pentru a nu mă incomoda cu neputințele ei de om bătrân. Când ești micuț, nu observi anumite lucruri. Timpul însă nu vine pe nesimțite, cum suntem tentați să credem, dar cu lupele lui imaginare ne evidențiază zilnic până și cele mai mici detalii, deși nu este neapărat în favoarea noastră… Așa am descoperit că bunica Gafia se temea ca nu cumva să îmi fie greață de ea și apoi să refuz să mai luăm masa împreună. De asta mânca abia după ce plecam eu. Deseori, bătrânii suferă din asemenea motive, din cauza pretențiilor noastre nejustificate…
În fine, una peste alta, cu mâca Gafia aveam o relație frumoasă, ca între bunică și nepot. Mergeam cu ea la magazin, o ajutam la cules legumele din grădină… Îmi povestea mereu crâmpeie din viața ei. Deseori, o însoțeam și la biserică, sprijinindu-se în cârja ei și de mine. Se deplasa din ce în ce mai greu. Se mai întâmplau și lucruri nedorite între noi, de bună seamă: erau zile când găinile noastre neastâmpărate săreau gardul în grădină la mâca Gafia și îi ciuguleau legumele. Atunci, bătrâna începea artileria! Folosea însă bulgări mici de țărână, ca să nu le rănească. Știa prea bine cum se crește o pasăre și cât de prețioasă este ea pentru o familie săracă și numeroasă cum eram noi. Când nu le putea face față singură, striga:
— Gheorghiță! Măi, Gheorghiță, măi! Cu ce ți-am greșit că mă lași fără legume?
Mă simțeam important, responsabil! Era ca și cum mă recunoștea drept stăpân al gospodăriei mele, chiar dacă aveam o vârstă fragedă! Știam întotdeauna care-i pricina când mă striga astfel! Și imediat îmi făceam apariția. Ca un superman, săream gardul la mâca, pentru că nu mai aveam timp să ocolesc pe la poartă… Îmi imaginam că bătrâna era furioasă pe cotcodacele mele. Le prindeam împreună și le pedepseam tăindu-le penele de la aripi chiar în fața ei, ca să nu mai poată zbura! Deși asta era imposibil, penele creșteau la loc! Dar voiam să o asigur că se întâmplase din greșeală și că nu se va mai repeta! Era important pentru mine să o liniștesc, să păstrăm o relație armonioasă, așa cum doream amândoi…
În ce privește cuplul de bunici din partea stângă, aceștia erau doi bătrâni desprinși parcă și ei din povești: îngrijiți și cu suflet bun! Pe bunicuța din stânga o chema Alexandra. Dulciuri ca ale sale nu știu să mai fi gustat undeva: era foarte pricepută! Poate doar din când în când, la anumite restaurante din Paris, distingeam fie un aranjament deosebit la o masă, fie o aromă care îmi aducea aminte de bătrânica ce avea să-mi marcheze copilăria! Zâmbeam discret la dulcile mele aduceri aminte, ceea ce-i făcea curioși pe ospătari. Mă vedeam nevoit să le povestesc frânturi din copilărie, amintirile ce mă înseninaseră! Pomenind despre bunica Alexandra, reușeam să creez o atmosferă plăcută! Odată, am fost răsplătit pentru asta: am primit un bonus din partea casei, plus invitația ca de fiecare dată când ajung la Paris să trec pe la ei. Sunt conștient că în acest mod deveneam părtaș la nemurirea bătrânicii.
Ce iubește cel mai mult un copil? Prăjiturile, torturile, iar la astea bunica Alexandra era neîntrecută! Nu doar că le făcea deosebit de gustoase față de ale mamei, însă le mai și orna într-un mod unic: în funcție de cum era ziua, senină sau mohorâtă, le împodobea cu un norișor sau, din contră, cu un soare zâmbitor! Ca să nu mai pomenim de zilele de naștere, când, folosindu-se de bombonele mici-mici, multicolore, însoțite de lumânărele de asemenea colorate, mâinile ei dibace făureau adevărate capodopere! Noi, copilașii, rămâneam cu gurile căscate privindu-le, dându-ne peste mânuțe unul altuia dacă îndrăznea cineva să se atingă să le guste primul fără voia bătrânicii!
Cred că nu greșesc cu nimic spunând că de la bunica Alexandra am deprins simțul detaliului, al frumosului în decorațiuni. Pe lângă faptul că eram prezent la pregătirea bunătăților, eram foarte atent și la modul în care le servea. Mereu îmi vine în minte chipul său zâmbitor atunci când ne servea cu aceste delicatese. Iar în urechi îmi răsună și acum cuvintele ei blânde, bine ticluite, potrivite oricărui eveniment…
Aveam să-i revăd zâmbetul într-o vară. Mă aflam într-o călătorie la Viena. La o cafenea am cunoscut o chelneriță. Era puțin mai în vârstă decât chelnerițele obișnuite. Dar cum s-a apropiat și ne-a zâmbit, cu tortul în mână, am complimentat-o cu sinceritate, spunându-i de cine îmi aduce aminte!
De atunci, când ajung la Viena, merg de fiecare dată la cafeneaua respectivă, comemorând astfel chipul luminos al bunicii Alexandra. Nu se spune degeaba în popor că acela cu care ai împărțit clipe fericite îți va apărea mereu prin diferite lucruri, semne sau chiar oameni, cu toate că nu se mai află în viață.
Soțul ei, bunicul Gavril, era o personalitate cu totul aparte. Aveam să-l cunosc mult mai bine într-o zi ploioasă a unei primăveri capricioase. Vremea mohorâtă mă făcuse să lenevesc mai mult pe cuptoraș. M-a trezit găgăitul gălăgios al boboceilor! Eu eram cel responsabil pentru că erau flămânzi!
Buna orânduire a gospodăriei intra în sarcinile mele. De aceea, am dat fuga, somnoros cum eram, să-i scot la păscut, să le închid gurile. Am ieșit din curte, am traversat drumul spre toloaca din fața gospodăriei și… Când am zărit în noroi niște urme cu totul aparte, somnul mi-a sărit brusc! Era o urmă de ciubotă, iar alături era ceva ca o găoace în formă de cerc de mărimea unui pumn de copilaș, conturată bine, se pare, de un inel, pentru că era perfect rotundă.
Cum plouase, urma era plină de apă! Pentru o clipă, am uitat de bobocei și am pornit investigațiile! A cui putea să fie o astfel de urmă? O persoană lasă în mod normal două urme gemene de pași când merge, însă… Acum vedeam o singură urmă de picior, însoțită de acea găoace rotundă, amândouă pline cu apă!
Ce putea să fie? Cineva își făcuse de cap, vrând să mă facă curios? Fel de fel de gânduri îmi treceau prin minte. Am privit dincotro vin și unde se îndreaptă urmele buclucașe.
— Aha! Vin din dreapta drumului principal și merg spre stânga! am concluzionat pentru început.
Am cercetat atent prin jur, dar nu vedeam pe nimeni care să îmi joace feste! Eram tot mai debusolat! Am lăsat bobocii cu gâsca supărată și am dat fuga înapoi acasă, ca să-i spun mamei despre noua mea descoperire! Aveam o senzație stranie, de parcă descoperisem urmele unui extraterestru! Când colo, nu era nimeni acasă. Toți erau plecați la câmp! Dormisem până aproape de prânz, fiind vreme ploioasă! Mi-am dat seama de ce protestaseră bobocii. Dormisem, dar ei aveau nevoie de mâncare.
Mi-am zis atunci că trebuie să elucidez cazul singur. Precaut, am luat din fugă un băț ce stătea mereu rezemat de portiță pentru a-l avea la îndemână în caz de nevoie. Încă nu depășisem vârsta la care să-i țin piept cocoșului, gânsacului și curcanului, care se considerau ei înșiși stăpânii curții! Am luat de curmei cățelul (care mi-a rămas devotat până în ultima zi a vieții lui) și, pregătit astfel, m-am întors la locul investigației. Am luat urma acelor pași neobișnuiți, care m-au dus la portița vecinului din stânga noastră.
În ritmul bătăilor inimii, m-am apropiat de portița din lemn, veche de când lumea. Era ca o oază în mijlocul gardului din nuiele, care se întindea de o parte și de alta! Peisajul era unul de basm, căci gardul era acoperit de sus până jos de curpeni de fasole! Ai fi zis că vrejul cu pricina avea misiunea de a lega nuielele între ele! Unde mai pui că era punctat în mod fermecător cu flori de bună-dimineața, mereu deschise odată cu primii zori ai zilei și orientate către drum, spre a recepta în permanență evenimentele petrecute în afara gospodăriei.
M-am ițit printre leațuri și am descoperit că urmele misterioase duceau spre căsuța bătrânească a vecinilor. Nu am riscat să intru nepoftit, pentru că știam că nu e frumos, iar ca să fiu sincer până la capăt, nici nu puteam deschide portița! Era legată cu o sârmă, nu avea balamale, iar din cauza ploii se împotmolise în pământ, de parcă acesta o înfiase pentru vecie. Era nevoie de o mână puternică de adult ca să o scoată.
Dar cum eram curios peste măsură, nici nu m-am îndepărtat de ea. Am stat la pândă în apropiere. Voiam să știu tot: cine intră, cine pleacă… Și să aflu răspunsul ce mă măcina: ale cui sunt urmele! Când eram mai concentrat, găgăitul zgomotos al boboceilor mi-a distras atenția! Un câine clăpăug le dădea târcoale și i-a speriat! Îmi cereau ajutorul. Am lăsat baltă investigația și, însoțit de cățelul meu, am dat fuga să-mi apăr cârdul de bobocei! Am recunoscut imediat „musafirul” nepoftit. Era câinele vecinului de care ne despărțeau câteva case. Am reușit să-l îndepărtez fără probleme.
Mi-am văzut apoi de ale mele, dar abia așteptam să vină seara, ca să-i spun mamei ce văzusem. Așa făceam mereu! Seara îi spuneam tot ce mi s-a întâmplat peste zi în gospodărie și în mahala, ca să fie la curent cu toate!
Din atitudinea mea, mama a înțeles că fusese o zi memorabilă pentru mine. Ea știa cui aparține urma misterioasă. Cu toate acestea, din punctul meu de vedere, a reacționat foarte înțelept, așa cum făcea de fiecare dată.
— Gheorghiță, ce-mi spui tu e de mirare! a rostit cu voce tainică, sporindu-mi misterul. Te rog să investighezi în continuare, ca să descoperi cui aparține această urmă și apoi să-mi spui și mie! Ai înțeles?
— Desigur, mamă! am răspuns responsabil, mândru de această misiune.
Doamne, am avut atunci parte de o noapte… Până dimineața am visat cum mergeam pe acele urme alături de cățelul meu… Iar investigația ne purtase pașii printr-o pădure întunecoasă, încât nu am reușit să îmi împlinesc somnul ca de obicei. Până și cățelul îmi vorbea cu glas omenesc, spunându-mi să lăsăm totul baltă și să ne întoarcem acasă!
A doua zi, după ce familia s-a dus la câmp și am rămas iarăși stăpân pe gospodărie, am mers ca de obicei cu bobocii la păscut. Însă urma misterioasă dispăruse. Dar, cum știam din ajun încotro se îndrepta, împreună cu detectivul meu patruped m-am apropiat de portița vecinilor. Vremea nu mai era mohorâtă, din contră! Soarele bătea dogoritor și totul părea adormit! Cum se spune în popor, razele își luau revanșa pentru ziua din ajun, când plouase din zori până-n seară. Natura părea acum amorțită. Nu se întâmpla absolut nimic.
M-am dat la umbra unui brusture, la umbra portiței. Ploaia îi dăduse un plus de vigoare, iar frunzele îi stăteau țepene ca niște umbrele! Am luat cățelul în brațe, pentru că nici el nu își împlinise somnul și m-am așezat cuminte. Moleșit, mai ales pentru că nu dormisem bine, am ațipit îndată. Un zgomot ciudat ne-a trezit pe amândoi la un moment dat.
Am tresărit buimaci și am deslușit un răsuflu greoi în preajmă. Nu am văzut nimic în jur. Ochii mi-au căzut pe cățel, care se uita spre portiță. Dintr-acolo venea, din câte îmi dădeam seama! M-am apropiat tiptil. Zgomotul s-a repetat! Era mai mult un oftat a neputință. Cineva intrase pe poartă în timp ce dormeam! M-am dojenit că mă dovedisem căscat în misiunea mea. Încercând să recuperez ce se mai putea, m-am ițit printr-o crăpătură a portiței și am descoperit spatele unui bătrân. Purta o haină neagră, iar pe cap o șapcă deschisă la culoare, dar roasă de vremuri, la fel ca haina. Se îndepărta pe cărarea ce ducea spre căsuță.
Nu-i vedeam picioarele… Zăream doar floricelele ce mărgineau potecuța, fremătând la atingerea celui care intrase. Păreau că mă salută, invitându-mă să intru! Minte de copil… Dădeam un rol oricărei vietăți, oricărei plante ce-mi ieșea în cale! Așa am fost în copilărie, iar această latură a caracterului meu avea să-mi dezvăluie scriitorul ce urma să devin.
M-am înfiorat, habar nu am de ce. Poate mă temeam că fusesem văzut de acel bătrân. Însă nu înțelegeam de ce nu mă trezise, dacă mă descoperise? Am vrut să mă întorc la umbră, să-mi dau seama dacă bănuiala mea avea un temei! Umbra mă îmbia să îmi termin somnul ce-mi părea mai dulce decât mierea în acele clipe. Dar ochii îmi căzură pe urmele bizare, ce-mi erau cunoscute, mai ales cea rotundă, care mă răscolise în ajun!
Cu un efort mai mare, am împins portița. Am reușit să o deschid! Am lăsat să intre mai întâi cățelul și, fără să mai stau pe gânduri, am pornit după acele urme ce mă provocau atât de tare. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns în fața căsuței! Micuță, bătrânească, văruită în alb, doar deasupra prispei avea un brâu albastru, spălat de ploaie. Era acoperită cu stuf vechi.
Urma care mă ademenise a intrat în casă! Ușa rămăsese deschisă. Dinăuntru se auzeau acorduri de muzică populară, probabil de la un aparat de radio.
Nu știam ce să fac. Am privit înapoi, de-a lungul cărării pe care venisem. Nu era nimeni! Florile își încetaseră freamătul, de parcă misiunea lor fusese să mă determine să intru în casă! Acum stăteau aliniate, nemișcate, iar albinuțele păreau că se ocupă de coafurile lor multicolore, pregătindu-le pentru momentul amiezii, când soarele avea să dea binețe întregii naturi, din tronul său aflat în mijlocul bolții cerești.
Mi-am privit cățelul. Și el se uita descumpănit în ochii mei. Știa că nu are voie să intre în casă, cu atât mai mult cu cât era una străină!
— Ce-o fi, o fi… am murmurat.
Ce nu faci ca să îți satisfaci curiozitatea?! Cățelul mi-a citit emoțiile, a înțeles că am hotărât să intrăm și, curajos, păși cel dintâi pragul. L-am urmat timid și am ajuns în tindă. Mi-a atras atenția de la început un șirag de usturoi împletit cu grijă, ce mă duse cu gândul la strigoi. Era agățat într-un cui, pe peretele din dreapta. M-am cutremurat!
Pe cel din stânga era unul de ardei iuți, uscați! Intuiția îmi șopti să iau câțiva, ca să-i încerc cu prima ocazie în borșul bunicii Gafia. Dar m-a distras un miros plăcut. Am simțit apoi instantaneu cum nările mi se umflă, adulmecând o mireasmă plăcută, de busuioc. La grindă, în tavan, am zărit o legăturică de busuioc uscat, legănându-se pe brațele unui curent, ca și cum ținea morțiș să îmi atragă atenția că e acolo. În colțul tinzii, îmi sări imediat în ochi, datorită cățelului, care o mirosea insistent, o mătură din mălai proaspăt. Ai fi zis că ea era stăpâna acelui loc!
Le-am trecut curios în revistă pe toate. Câinele mă privea uimit, neînțelegând de ce ne opriserăm. Trăgea ușor, forțând curmeiul, ca și cum îmi cerea să îi dau voie să continue investigația.
Voiam să explorez totul mai departe, împreună cu cățelul, exact ca o pisicuță curioasă care a ajuns pe un tărâm străin. În dreapta era o ușă deschisă, ce dădea spre o cămăruță lăturalnică. Mi-am lungit gâtul, ițindu-mă înăuntru. Am descoperit un bătrânel! Cel care avea să-mi devină în curând bunicul Gavril.
Stătea pe un scaun împletit din nuiele de răchită. Tacticos, dar îngândurat, cu fruntea invadată de picături de sudoare și ieșind aburi din el, își scotea proteza de lemn care îi înlocuia piciorul drept. M-am înfiorat! Omul acela nu avea decât un picior! Urma aceea rotundă, misterioasă era a protezei! Reușisem să-mi duc la capăt investigația…
Nu mai văzusem una ca asta! Cu timpul, aveam să aflu din povestirile lui că și-l „lăsase” pe câmpul de război. I-am văzut și uniforma militară, cu pieptarul plin de medalii! O ținea agățată cu grijă într-un cui, în ungherul din dreapta al odăiței, pentru ca oricine îl vizita să o vadă. Era mândria lui, cartea lui de vizită! Într-o zi, mai târziu după ce ne-am cunoscut, a luat-o sfios, a scuturat-o de praf și mi-a prezentat fiecare medalie în parte, spunându-mi ce merit ascunde. Am înțeles atunci că bunicul Gavril își oferise piciorul ca jertfă pe altarul suferinței, pentru pacea care acum domină meleagul.
Însă atunci, cu ani în urmă, reacția amândurora în momentul când ne-am zărit a fost una de teamă și uimire. Bătrânul a dat repede proteza la spate, încercând să o ascundă în dosul scaunului. Parcă nu ar fi vrut să-i știe cineva taina. Ba mai mult, ca să nu mă sperii, a acoperit piciorul ciunt cu o pătură pe care o trase în fugă de pe pat.
Stânjenit, s-a străduit să-mi zâmbească și îmi făcu un semn călduros cu mâna.
— Dragă nepoțele, hai! Intră în casă! mă îndemnă. Să știi că de mult aștept să ne vizitezi… adăugă deosebit de primitor.
La început, m-am pierdut. Cățelul a zbughit-o afară. Intrasem nepoftit, iar gazda ne descoperise! Pe de altă parte, când am auzit că îmi spune „nepoțele”, inima mi-a venit la loc. Iar intuiția mi-a șoptit că nu e cazul să mă neliniștesc, pentru că nu e niciun pericol!
Când eram gata să intru și să mă apropii de bătrânelul blajin, dar atât de misterios, deoarece imaginea lui fără picior îmi aducea aminte de poveștile cu pirați, o umbră apărută ca din senin mă făcu să tresar din nou.
M-am întors repede! Nici nu auzisem când se apropiase și soția lui, mâca Alexandra, o bătrânică parcă desprinsă din povești… Toată numai zâmbet, venea ducând grijulie în mână un ulcior cu lapte. Tare s-a mai bucurat văzându-mă.
— Doamne, ce minune ne-a apărut în bătătură? Cine ne-a vizitat căsuța?
Vocea îi era zglobie, astfel încât imediat m-am simțit ca acasă! Unde mai pui că mâca Alexandra s-a aplecat vioaie și m-a îmbrățișat cu drag, apoi m-a sărutat pe frunte, exact cum face o bunicuță iubitoare. M-a cucerit imediat!
— Hai, intră la noi! m-au îndemnat într-un glas, cu prietenie, cei doi bătrânei.
Ce a urmat, vă puteți imagina… Întrebări curioase din partea mea, răspunsuri pline de pilde din partea lor… În ce mă privește, eram ca un burete! Absorbeam totul, cu nesaț! Așa am fost de când mă știu: curios din fire, mereu pus pe șotii, încercând să cuceresc totul din priviri, căutând să descopăr chiar și ceea ce pe alții nu-i interesa, pentru că nu vedeau.
La un moment dat, m-au poftit la masă. M-au servit cu tot ce aveau. Atunci am făcut cunoștință cu dulciurile minunate ale bunicii Alexandra. De la cei doi bătrânei am învățat foarte multe lucruri. Multe dintre învățămintele culese de la ei le voi reda în povestea mea, O inimă de Broscuță, doar că personajele vor fi, ca și până acum, vietăți din natură pe care le voi personifica. Dar voi, dragii mei cititori, vă veți da seama că este vorba despre aceste personaje care mi-au marcat existența.
Așadar de la bunicul Gavril am deprins multe învățături prețioase. Una dintre ele a fost cum se lucrează pământul înainte ca acesta să primească în sânul său semințele prețioase, la fel ca o tânără pregătită să devină mamă. Trebuie să vă spun că este vorba de o adevărată artă! Ceea ce am învățat de la el nu mai văzusem niciodată, la nimeni! Nici la părinții mei, deși grădinile noastre erau despărțite doar de un gard de nuiele și poate ar fi fost firesc să fie îngrijite la fel.
Înainte de a fi semănat, pământul bunicului Gavril arăta ca o plăpumioară densă, afânată! Punea multe îngrășăminte, pregătite peste an, îl săpa cu grijă… Când călcam pe el, mi se afundau tălpile picioruțelor în țărână ca într-un caier de lână și aveam un nemaiîntâlnit sentiment de plăcere.
Apoi, înainte de a presăra semințele, bunicul Gavril lua un măr, tot din cele de anul trecut, pe care le ținea în beci. Când îl scotea, îi simțeai aroma păstrată de răcoarea beciului. Bătrânul mușca pofticios din el, după care închidea ochii și șoptea cu evlavie o rugăciune, probabil. După aceea, îl arunca cât de sus putea! Dacă la cădere mărul se afunda în țărâna pregătită de el, însemna că pământul e gata să primească semințele.
Când am mai crescut și a înțeles că acest moment era important pentru mine, bunicul Gavril îmi dădea mie să mușc din măr! Pregăteam împreună pământul și participam deci la întregul ritual!
— Dragul bunicului, îmi spunea cu voce blajină. Doar când pământul e bine pregătit îți va primi mărul de bunăvoie… Iar dacă vei mușca și tu din el, iar după aceea i-l vei dărui, e ca și cum împărtășești totul cu pământul! Astfel, îți va răspunde că e pregătit să primească semințele!
Insist să mă pronunț asupra acestui aspect… Bunicul Gavril, devenit unul dintre bunicii mei prin adopție, putea să asculte glasul pământului, respirația acestuia și tot ce îl înconjura din natură! Știa când pământul e gata să primească sămânța. Era mai degrabă o artă ceea ce făcea el! O artă moștenită de la strămoșii lui, pe care acum o pot vedea doar prin documentarele înregistrate prin Japonia, cu grădinile suspendate de acolo!
Legumele din grădina bunicului Gavril erau cu adevărat cele mai frumoase din sat, dar și cele mai gustoase! Li se ducea vestea! Orice localnic ar putea confirma și astăzi acest adevăr.
Iubea nespus de mult copiii! Iar eu îi chemam și pe alții de seama mea, din mahala, să participe la ritualul vecinului meu! Ne ascundeam după gardul de nuiele și îl pândeam curioși! El știa că suntem acolo, ne simțea, dar se prefăcea că nu știe! Deseori, se înhăma la borona de lemn, pe care punea o tulpină de copac, moștenită tot din strămoși, ca să o facă și mai grea, și necheza asemenea unui cal! Ne amuzam de el, râzând în hohote, dar nu se supăra pe noi, cum ar face alți bătrâni… Din contră, bunicul Gavril făcea tot posibilul să ne intre în voie, oferindu-ne zile de nedescris, care ni s-au întipărit pentru totdeauna în minte. Consider că dădea astfel dovadă de înțelepciune, nicidecum de naivitate, cum am fi tentați să judecăm o asemenea atitudine. El conștientiza că, făcându-ne pe plac, își câștiga nemurirea în memoria noastră!
Pentru că acesta este adevărul: acum, când nu mai e de mult în viață, îmi amintesc de bunicul Gavril de parcă ar fi aievea! De multe ori mă cuprinde un dor neasemuit de dânsul și de ceilalți bunici, când îmi vizitez casa părintească sau când văd bătrâni asemenea lor!
Și pentru că au devenit părtași vieții mele, împodobind-o într-un mod luminos, voi continua să îi imortalizez în cărțile mele, asigurându-mă astfel că nemurirea lor e garantată, iar trăirea lor frumoasă să devină pildă vie celor care ne vor urma!”
Din volumul V al seriei O inimă de Broscuță aflăm că dragostea este cheia unei vieți fericite, că neatenția se plătește și că una dintre legile de netăgăduit ale vieții este: întotdeauna primești ceea ce oferi! Povestea creionată de Gheorghe Vîrtosu este completată cu ilustrațiile semnate de Ciprian O. Dudaş, Evantia Dîrnă, Mădălina Baracu și Mihaela Flueraș.
