Puiul de Veveriță, pe care l-am cunoscut în volumul al IX-lea al seriei O inimă de Broscuță, continuă să ne împărtășească din experiențele care i-au marcat copilăria – unele frumoase, altele dureroase, altele de-a dreptul misterioase, dar toate ajutându-ne să îl înțelegem mai bine. Indiferent de încercările la care l-a supus viața, Puiul de Veveriță a reușit totuși să identifice, să recunoască miracolele din fiecare zi ale acesteia, măsurându-și recompensa în cunoaștere, prietenie (găsită chiar și în cel mai improbabil loc) și… libertatea oferită de zâmbet. Un zâmbet poate dărâma zidurile înălțate între ființe, ziduri meșterite din gânduri, regrete și invidie; un zâmbet poate înmuia chiar și o inimă pietrificată, poate avea o valoare nemăsurată pentru cel căruia îi este destinat, poate fi începutul unei schimbări. Toate aceste aventuri și trăiri sunt dezvăluite de Gheorghe Vîrtosu în volumul al X-lea al seriei, Puterea zâmbetului.
Acest volum îi este de dedicat Lidiei Gurali, despre care puteți afla mai multe citind primele pagini din O inimă de Broscuță. Volumul X. Puterea zâmbetului.
Dedic volumul X al Inimii de Broscuță unei distinse doamne: Lidia Gurali.
Voi menționa încă din primele rânduri că Lidia Gurali nu a făcut parte din cercul meu de prieteni sau rude, nici măcar din cel al cunoștințelor apropiate, deci și dedicația aceasta iese cumva din tiparul cu care v-am obișnuit până acum, așa cum a fost și în cazul Mariei Ivanova, în volumul IX.
Poate că unii dintre dumneavoastră se vor întreba: și atunci, de ce îi dedic acest volum? Motivul este și el unul atipic: Lidia Gurali a fost o persoană de care mi-a fost frică. Tocmai acest sentiment pe care l-am nutrit în copilărie mă face să-mi amintesc de ea. Se crease o convingere în familie, de ai fi zis că orice necaz, orice rău care ni se întâmpla în gospodărie i se datora acestei femei!
Poate că vă veți întreba din nou: de ce? Ei bine, Lidia Gurali a fost directoarea colhozului, „instituția” care a reușit să ne transforme pe toți în neoameni. Munca la colhoz schimba mentalități: năștea „monștri”, instiga la ură, la ipocrizie și invidie.
Femeia aceasta, Lidia Gurali, prin funcția cu care fusese învestită, era văzută de noi ca având puteri de semizeu. Nu exagerez cu nimic: în comună, o percepeam ca pe un secund al Creatorului. Toată atenția i se acorda ei! Credeam că din acest motiv se închiseseră bisericile și dispăruseră botezurile…
Mă rog, așa vedeam eu lucrurile la vârsta aceea, până să o cunosc personal. Atunci am înțeles că totul făcea parte din politica sistemului.
Prima oară când am avut ocazia să o întâlnesc aveam vreo 8-9 anișori. Până atunci, auzisem vorbindu-se despre ea în familia noastră până la exasperare! Chiar și atunci când veneau oaspeți, tot despre ea se discuta! După un păhărel sau două, erau aduse în prim-plan problemele comunității, iar odată cu ele se creiona tot mai clar în mintea mea tabloul acestei femei. Imediat ce se pomenea de ea, zâmbetul dispărea de pe buzele tuturor, de parcă ea însăși ar fi fost de față. Sărbătoarea se transforma într-o adunare oficială sau ceva de genul acesta!
Într-o zi de toamnă (după cum ați văzut, în dedicațiile mele predomină toamnele), eram în livadă. O ajutam pe mama la cules mere. În prima parte a zilei mergeam la școală, iar după ore plecam la câmp. Fiecare familie avea o normă de muncă și, cu cât adunam mai multe roade, cu atât câștigul era mai mare. Deci era nevoie de cât mai multe mâini de lucru. Poate de asta familiile aveau mulți copii.
Tocmai coborâsem dintr-un pom încărcat cu fructe, cu poala plină de mere. Aveam o basma groasă, de iarnă, pe care o legam în jurul mijlocului cu două capete, iar cu celelalte două, pe după gât. O transformam astfel într-un soi de săculeț pe care îl umpleam cu fructe. Așa, aveam mai mult spor la cules. Era foarte practic, pentru că aveam mâinile libere și mă puteam cățăra până în vârful copacilor, unde cei mari nu ar fi putut să ajungă. Pomii erau înalți de circa 4-6 metri și copiii culegeau de pe vârfurile crengilor, iar mamele, de la poalele lor.
Plin de energie și aflat mereu în competiție cu ceilalți copii, mă grăbeam să ajung la grămada de lăzi, ca să-mi descarc poala plină cu mere și să mă întorc la muncă. Era încărcată la maximum și abia mergeam. Deși eram concentrat să-mi fac repede treaba, am fost distras de imaginea unei femei mai tinere ca mama și foarte elegantă!
Apăruse dintr-odată. Înaltă, șatenă, cu un coc discret la ceafă, așa cum își făcea mama la sărbători (pentru că știa că îi place tatei), femeia ieșea în evidență de la distanță! Purta un costum deschis la culoare, taior și fustă până la genunchi, ușor cambrat, niște pantofi de aceeași nuanță, cu un toc micuț, iar pe umeri avea un șal tot de o culoare deschisă.
Hm… Nu se încadra defel în acel „tablou” al muncii pe câmp, cu țărani transpirați precum caii de cursă, din cauza efortului și a căldurii. Era clar că făcea parte din alt scenariu! Am tresărit când am dat cu ochii de ea. Deși era aplecată deasupra lăzilor, scormonind printre fructe ca o pasăre în țărână, avea totuși o atitudine distinsă, menită să impună respect.
M-am oprit și, nedumerit, am privit în jur, căutând-o pe mama. Oare vedea și ea ce vedeam eu? Dar mama nu era nicăieri! Probabil culegea fructe din alt copac…
În orice caz, femeia străină mi-a simțit privirile. S-a îndreptat de spate și, privindu-mă senină, m-a întrebat ceva într-o limbă pe care nu am înțeles-o. Am făcut câțiva pași înapoi. Nu eram speriat, ci mă simțeam mai degrabă stingher. Îmbrăcat în hainele de muncă, arătam probabil ca un pui de cerșetor, în comparație cu ea! Femeia a intuit imediat ce se petrece și, zâmbind larg, mi-a făcut semn cât se poate de prietenos să mă apropii de ea.
— Vino aici! mi-a spus, de data asta în românește, dar cu un accent aparte, foarte frumos, pentru că se vedea că nu știa bine limba noastră. Nu te teme… a încercat să mă încurajeze.
Dar eu am rămas neclintit. O priveam fără să clipesc, ca pe o arătare din poveste.
— Hei, copile, a plecat lupul! a încercat să glumească. Uite, acolo! îmi spuse arătând în lungul livezii, la vale.
Voia cu tot dinadinsul să mă asigure că nu am de ce să mă tem. Însă eu mă blocasem.
— Vino aici! îmi șopti din nou, zâmbind și făcându-mi din mână.
Am clipit și am înghițit în sec. Am pășit către ea ca un roboțel. „Poate o fi venit vreo delegație de la oraș”, am zis în sinea mea. „Iar doamna asta s-o fi pierdut de grup, cum pățesc gâștele naive pe imaș, când se rătăcesc de cârd…”
Ba chiar mi s-a trezit dintr-odată spiritul cavaleresc: mi-am propus să o ajut și să o conduc la cramă, magazia unde stăteau membrii conducerii colhozului în timpul lucrărilor de toamnă și unde se afla depozitul cu produsele culese de pe câmp.
Încet-încet, mai mult bălăbănindu-mă, am ajuns aproape de ea.
— Cum te cheamă? mă întrebă.
— Gheorghiță, am șoptit.
— Lăzile acestea… sunt ale tale?
— Nu! i-am răspuns repede.
— Cum nu? se miră femeia.
Se uită în jur. Văzuse dinspre ce pom venisem. Mă aflam cam la 40 de metri de alte lăzi.
— Bun… Și atunci ale cui sunt? mă întrebă întorcându-se din nou către mine.
— Ale mamei, am răspuns cu sinceritate.
Femeia zâmbi.
— Am înțeles. Și unde-i mama ta? mă întrebă.
Am făcut ochii mari. Voiam s-o întreb de ce are nevoie de mama, cât timp eram la dispoziția ei, s-o ajut dacă avea nevoie, însă m-am trezit spunându-i:
— Prin preajmă… Ea culege de la poalele copacilor, iar eu de pe sus! am simțit nevoia să mă laud.
După mimică, am înțeles că nu pricepea tot ce spun și atunci am încercat să gesticulez, să o lămuresc. Însă în acel moment am văzut că privirea i se pironise undeva în spatele meu și m-am întors brusc. Mama se apropiase și ea cu poala plină de mere. I-am citit îngrijorarea pe chip, văzându-mă că stau de vorbă cu femeia străină. Mi-am dat seama imediat că mama o cunoștea!
— Bună ziua! a salutat-o mama cu o voce stinsă, înclinându-se ușor în fața femeii și înroșindu-se.
— Bună, Evghenia, îi răspunse cu politețe femeia, cu același accent simpatic.
Am rămas iarăși cu gura căscată. Nu pricepeam de ce îi spune Evghenia, când pe mama o chema Eugenia. Însă pe mine deja nu mă mai băgau în seamă. Luând câteva mere din lăzi, femeia îi zise mamei:
— Iată, sunt lovite!
— Vă rog să ne scuzați! îi spuse mama pierzându-se cu firea. Copilul nu a luat seama, deși l-am atenționat să fie atent! Cred că le-a lovit de vreo creangă când a coborât din copac… E copil, nu vă supărați!
Nu înțelegeam de ce nu înceta mama cu scuzele. Cine era acea femeie? De ce se temea de ea?
Femeia mă privi. Cu mișcări grațioase, puse merele lovite într-o geantă, pe care o ridică din dosul lăzilor cu mere. Alese un fruct, îl șterse cu batista și mușcă din el cu poftă. Mestecând încetișor, abia mișcându-și buzele, înghiți și, zâmbindu-mi candid, îmi zise:
— Gheorghiță, încearcă să pui mai puține mere în poală…
Nu am zis nimic, așa încât ea a simțit nevoia să continue:
— Știi de ce?
Nu puteam să rostesc niciun cuvânt.
— Ca să nu le lovești! zise ea ușor amuzată. Merele se strică dacă sunt lovite, iar dacă stau în lăzi unele lângă altele, se vor strica mult mai multe până la destinație!
— Vă promit că nu se va mai întâmpla! Vă promit! îi spuse mama.
— El trebuie să-mi promită, nu tu! răspunse femeia concentrându-și atenția asupra mea. Hai, acum vino să le descarci! îmi zise cu blândețe, arătându-mi lada din fața ei.
Nu mai știam ce să fac. Am privit-o pe mama, care mă îndemnă să fac imediat ce mi-a cerut femeia. M-am conformat cuminte. Doamna privi în ladă și controlă merele pe care le descărcasem. Descoperi unul fără codiță, dar nu găsi niciunul lovit. Îl luă pe acela și, ținându-l frumos în palmă, în dreptul ochilor mei, îmi zise din nou:
— Să culegi merele cu coadă! Dacă i-o rupi, nu mai este bun. Se poate strica foarte ușor.
Am plecat capul supus, simțindu-mă vinovat. Îmi dădeam seama și eu că nu era bine ce făcusem. Nu știam cu cine vorbeam, însă, din atitudinea mamei, mi-am dat seama că nu e oricine. Din contră, era o persoană în fața căreia răspundeam de ceea ce făceam acolo, în livadă.
Văzând că m-am rușinat, femeia îi zise mamei:
— Descarcă și tu, Evghenia, merele din poală! În aceeași lădiță, că nu s-a umplut cu merele feciorului.
Mama lucrase bine. Nu avea ce să-i reproșeze. Doamna zâmbi satisfăcută, netezi puțin merele de deasupra și ne zise amândurora:
— Spor la muncă! Și aveți grijă cum lucrați!
Mama se înclină puțin în fața femeii, în semn de înțelegere și respect. Doamna își înclină capul în semn de răspuns și plecă mai departe, printre rândurile de pomi, mușcând cu delicatețe din mărul pe care îl luase din lădiță. Priveam în urma ei fascinat de ținuta sa elegantă și de mersul ei cu totul diferit de cel al femeilor din comună.
Mama puse repede lădița la o parte și, căutând cu grijă, alese merele care le puneau în pericol pe celelalte. Cu siguranță își făcea griji că, atunci când vom preda totul la sfârșitul zilei, lăzile noastre vor fi controlate și riscam să fie considerată nesatisfăcătoare munca noastră. Însă temerea ei s-a dovedit a fi nefondată, pentru că seara nu ne-a verificat nimeni lăzile.
Eu nu-mi desprindeam ochii de la doamna elegantă. Priveam pierdut în urma ei.
— Mamă!
— Ce este? mă întrebă tresărind și privindu-mă ușor contrariată, căci o distrăsesem din procesul de selectare a merelor.
— De ce ți-a spus „Evghenia” această femeie? De ce nu „Eugenia”?
Mama rămase blocată.
— În limba rusă, „Eugenia” se pronunță „Evghenia”! îmi răspunse murmurând.
Nu știam până atunci că în altă limbă numele noastre pot suna altfel…
— Ți-am spus doar să ai grijă să nu lovești merele și să le culegi cu tot cu codiță, dar tu…
Însă, ca niciodată, dojenile ei nu mă afectau.
— Mamă, cine-i această femeie? am continuat, privind în direcția în care dispăruse doamna elegantă. Ne-a făcut atâtea observații… Înseamnă că e cineva important!
Mi se părea că, atunci când femeia trecea prin dreptul copacilor, aceștia se înclinau în fața ei… Mama privi cu oarecare strângere de inimă în aceeași direcție.
— E directoarea colhozului! îmi răspunse, întorcându-se preocupată la merele noastre.
Am tresărit auzindu-i răspunsul. Am privit-o iute pe mama, apoi m-am uitat iarăși în urma femeii.
— Glumești! i-am zis mamei.
— Nu…
Câte nu auzisem despre directoarea colhozului de-a lungul timpului! Mi-o imaginam însă ca pe un drac împielițat. Ba mai mult, ca pe tartorul iadului! Or, ea era o femeie atât de… distinsă, de elegantă! Și, chiar dacă nu cunoștea limba noastră, s-a străduit să vorbească pe înțelesul nostru!
Pentru mine a fost o întâlnire deosebită, impresionantă. Atunci am învățat că nu trebuie să asculți decât de propria inimă când vrei să tragi o concluzie.
Până seara, am cules mere numai cu gândul la ea. Mă ițeam în permanență printre crengi, cu speranța că poate-poate o voi zări din nou. Îmi doream, habar nu am de ce, să se întoarcă la noi! Să-i arăt că acum culeg cu atenție! Voiam să mă țină minte ca pe un copil deosebit…
Însă ea nu avea doar grija noastră. Era mereu printre oameni, analizându-le munca, iar eu nu am mai avut ocazia să o văd în ziua aceea.
La sfârșitul zilei, ca de obicei, am predat merele culese. Am băgat fructele vătămate în sân, ca să le iau acasă. La fel a făcut și mama, doar că ea luase mai multe decât mine.
De fapt, așa făceau toți locuitorii comunei când se aprovizionau pentru iarnă. Merele pe care cu frică le duceam acasă erau unicele noastre surse de vitamine în anotimpul rece. Cei care locuiau la sat mergeau rar la oraș, deci iarna nu aveau de unde să cumpere fructe, pentru că pe cele din grădină le mâncau când le era sezonul, de multe ori înainte să se coacă.
În plus, toată producția mergea la export. Așa încât, paradoxal, deși aveam livezi întinse cât vedeai cu ochii, fructele nu erau ale noastre. Și apoi, nici comerțul nu era dezvoltat ca acum, iar banii erau puțini. De aceea am și rămas foarte surprins când, plecând de acasă, am descoperit în țările civilizate piețe imense, cu fructe de toate soiurile, de care îți poftea inima, în orice perioadă a anului!
Însă așa era pe atunci. Ne vedeam nevoiți să furăm pentru a beneficia câtuși de puțin de ceea ce, de fapt, ne aparținea. Ne mințeam unii pe alții doar pentru a supraviețui. Iarna, la țară nu aveai de mâncare decât lapte, carne și murături. Or, mai ales copiii au nevoie zilnic de vitamine, de un fruct…
Cu alte cuvinte, toți oamenii care mergeau la cules mere „pentru stat” făceau tot posibilul ca seara să ajungă acasă cu câteva fructe. Nici noi nu eram mai prejos. Înainte de a urca în autobuzul care ne ducea pe toți în sat, mama mi-a șoptit:
— Uite cum vom face, Gheorghiță. Eu voi urca prima. Sper să nu bat la ochi, spuse lovindu-se ușor peste haina largă, sub care ascunsese merele. Nu trebuie să atragem atenția, așa încât tu vei urca puțin mai târziu, în urma mea…
— Da, așa voi face!
Nu era prima dată când complotam amândoi. Mama reuși să se urce în autobuz. Dar eu, michiduță de felul meu, în timp ce așteptam la coadă să urce alte persoane, m-am apropiat de o ladă din preajmă și am mai pus în sân câteva mere… Când să ajung la treptele autobuzului, se iscă o stare de panică. Știindu-mă cu musca pe căciulă, am crezut că mă văzuse cineva! Dar când mi-am întors privirea spre direcția în care se uita toată lumea, am văzut-o pe directoarea colhozului flancată de brigadier și paznicul livezii. Acesta din urmă s-a apropiat de ușa autobuzului și a strigat:
— Ia! Toți în rând! Unul în spatele celuilalt!
Avea în mână un băț pe care îl flutura amenințător și începu să îi caute pe cei din fața mea în genți, sacoșe, trăistuțe și ce mai aveau la ei.
Bineînțeles că am intrat în panică! M-am uitat pe furiș la „burta” mea și am constatat că e cam mare. Însă nu aveam cum să mai ies din rând, pentru că aș fi atras atenția asupra mea. Directoarea și brigadierul se postaseră în spatele tuturor. Eram neliniștit. M-am uitat la mama, care urcase deja. Mi-a făcut semn să mă calmez și să-mi trag burta la maximum, pentru că ieșea în evidență mărimea ei. Nu știa că eu mai luasem niște mere și că îmi țineam respirația de ceva vreme… M-am conformat imediat, iar semnul ei încurajator că mă descurc mă făcu deja să mă simt mai bine.
— Treceți în rând și urcați unul câte unul în autobuz! am auzit ordinul paznicului.
M-am uitat la el și am apucat să văd cum o trăsese pe o femeie din rând și o controla în geantă cu mișcări brutale, apoi o pipăi în dreptul pântecelui. La final, o prinse de încheietura mâinii și țipă către ceilalți:
— Stați toți pe loc! Nu mișcați!
Am tresărit. Țipase atât de tare, încât mi s-a părut că geamurile autobuzului au zăngănit. Apoi i se adresă șoferului, aflat la volan:
— Nu urcă nimeni, ai înțeles? Că altfel le ești complice…
Acesta îi răspunse dând afirmativ din cap. Cu siguranță se simțea și el cu musca pe căciulă, pentru că sigur avea mere la el.
Paznicul duse femeia, ținând-o de mână, în fața directoarei colhozului și a brigadierului, care se aflau lângă o grămadă de lăzi. Le tot spunea ceva arătând spre geanta femeii și gesticula energic. Situația era foarte tensionată! Biata femeie începu să plângă. Era clar că găsise mere asupra ei. Paznicul o lăsă cu cei doi și se întoarse către toți cei din rând, abordând o alură triumfătoare, de angajat care își îndeplinește conștiincios sarcinile.
— Atenție la mine! strigă el. Pregătiți toți gențile și ce mai aveți la control! Dacă aveți mere, descărcați-le acum, de bunăvoie, în lăzile din spate și urcați! Dacă nu…
Flutură amenințător bățul pe care îl ținea în mână. Se făcu liniște. Tensiunea era prea mare. Se auzeau respirații precipitate! Câteva femei se pare că nu au mai rezistat presiunii și, cu lacrimi în ochi, au ieșit în afara rândului, răsturnându-și merele în lăzi.
M-a impresionat însă gestul directoarei. Probabil pentru a nu spori rușinea acelor femei prin prezența ei, l-a luat de mână pe brigadier și au plecat spre livadă. Cunoștea neajunsurile cu care se confruntau oamenii din comună și știa că luau din roadele câmpului, pentru că altfel nu aveau cum să facă față iernii.
A preferat să plece și să nu mai vadă ce se petrece cu mulțimea de lângă autobuz, lăsându-l pe paznic să-și facă datoria, pentru că anumite reguli trebuiau respectate. Am înțeles că avea un suflet bun. Mai degrabă alții, dintre ai noștri erau mai haini, după cum avea să se dovedească mai apoi.
În fine, veni și rândul meu să urc în autobuz. Am ajuns în dreptul paznicului, care ne împingea pe fiecare de parcă am fi fost niște oi în strungă. Mi-am tras burta cum mă sfătuise mama, încât aproape că nu mai puteam să respir. Paznicul mă măsură din cap până-n picioare. Nu sesiză nimic deosebit, de vreme ce îmi spuse:
— Hai, urcă în autobuz!
Își însoțise ordinul cu gesturi necontrolate, fluturând puternic bățul.
Însă, când am pășit pe prima treaptă, nu știu ce mișcare oi fi făcut, dar mi-a ieșit
puloverul din pantaloni. Eram micuț, iar treptele înalte… Merele s-au împrăștiat toate pe jos.
— Vai! am apucat să strig speriat.
În clipa următoare, paznicul m-a prins de după cap. Spaima pusese stăpânire pe mine. Am vrut să strig după ajutor, dar el m-a tras către sine cu o așa brutalitate, încât am căzut la picioarele lui.
Și mama s-a speriat. Am apucat să îi văd privirea, după care ochii mi-au căzut pe bățul din mâna paznicului. Dintr-o clipă în alta credeam că mă va lovi cu el pentru că am încercat să îl păcălesc.
M-am uitat din nou la mama, implorându-i din priviri ajutorul, dar mi-a trecut o săgeată prin inimă când am văzut că și-a întors capul într-o parte, ca și cum nu mă cunoștea. M-am simțit pustiit, lipsit de orice formă de protecție! Eram singur, al nimănui, abandonat, față în față cu o situație dificilă, în care de obicei părinții sunt alături de copii. Nu-mi venea să cred că mama procedase astfel! O priveam șocat! Nu mai avusese niciodată această atitudine!
Continuam să o privesc insistent, sperând că o voi impresiona și se va implica în cele din urmă! Dar speranțele mi-au fost risipite de paznic, care mă lovi peste față.
— Strânge merele mai repede! a strigat la mine. Și pe cele care s-au împrăștiat pe sub autobuz! Pune-le la loc, să nu le vadă directoarea! adăugă printre dinți, căutând-o cu privirea, căci nu văzuse când plecase.
M-am aplecat sub autobuz, am cules merele împrăștiate și le-am pus la loc, în lăzi. Între timp, paznicul mă recunoscuse și o căuta din priviri pe mama. O descoperi și-mi zise:
— Acum mergi la maică-ta…
Tulburat peste măsură de toată întâmplarea, împleticindu-mă de parcă aș fi băut, m-am strecurat prin mulțime și, ajungând lângă mama, i-am făcut semn că vreau să mă așez lângă ea.
— Lasă, Gheorghiță, oricum ne-a mers! șopti mama, arătând cu coada ochiului spre merele ascunse sub haină.
Am înclinat ușor din cap că am înțeles, dar încă tremuram din toate mădularele din cauza spaimei pe care o trăsesem. Îmi venea să plâng. Abia mă abțineam: de ce procedase așa mama cu mine?
Aveam să înțeleg mai târziu că mama era convinsă că mai mult de o palmă nu puteam să primesc, pentru că paznicul ne cunoștea pe amândoi… Însă eu trăisem intens acel coșmar. Nu aveam de unde să știu „înțelegerile” nerostite dintre adulți!
Lecția a fost dură, de neuitat. Am învățat că în anumite situații nu trebuie să mă bazez pe nimeni altcineva în afară de mine. Situația în sine m-a marcat puternic, însă m-a și maturizat.
Revenind la întâmplarea petrecută cu ani în urmă, îmi amintesc că stăteam ca o statuie lângă mama, în autobuz, privind în gol. Parcă nu mai auzeam și nu mai vedeam nimic în jur. Eram într-o altă lume, a propriilor gânduri și temeri, chiar dacă ședeam lângă mama. Abia la un moment dat hărmălaia din autobuz m-a distras: urcase toată lumea, pentru că paznicul reușise să îi controleze pe toți. Având aprobarea lui, vehiculul a pornit spre sat.
Stăteam la fereastră. În călătoriile mele, mi-a plăcut dintotdeauna să ocup un loc la geam, ca să văd toate locurile pe unde trec!
Aveam nevoie de aer și am deschis fereastra. Vedeam totul și mai clar. În acel moment, șoferul făcu o manevră cam bruscă, încercând să ocolească o căruță, iar autobuzul s-a apropiat de pomii încărcați cu fructe pe care îi admiram și s-a atins de crengile lor.
— Hm… Îmi voi lua eu revanșa! mi-a trecut prin minte.
Zis și făcut: am întins mâna, ca să culeg niște mere din mers, dar nu ajungeam la ele. Am ieșit pe jumătate pe geam și am prins o creangă, dar aceasta s-a agățat de puloverul meu. Într-o fracțiune de secundă am fost smuls pe geam! Datorită vitezei, nici nu am realizat ce mi s-a întâmplat! Efectiv am rămas agățat de creanga copacului! Mă legănam în aer, cam la doi metri deasupra pământului! Culmea a fost însă că nu m-am panicat. Totul se întâmplase atât de rapid, încât, dimpotrivă, am simțit plăcere și o senzație de libertate pură! Razele blânde ale soarelui ce se apropia de apus au poposit iute asupra mea, străpungând coroana copacului și dându-i alura unei ființe vii.
Am simțit imediat o stare de liniște nedefinită. Era ca și cum cineva încerca să mă asigure că, în nicio situație în care voi ajunge, nu va trebuie să mă îngrijorez, pentru că orfan ori singur nu voi fi niciodată!
Natura era cea care îmi șoptea totul, în felul său miraculos. Simțeam o stare de pace, de parcă mă înfiase, încercând să repare trauma trăită mai devreme, când mama se prefăcuse că nu mă cunoaște.
Pe măsură ce mă legănam încetișor, deveneam tot mai liniștit. Am inspirat adânc și, ridicându-mi privirea spre razele mângâietoare și jucăușe, am închis ochii. Voiam să trăiesc acea clipă la intensitate maximă. Era un miracol, o minune. Deodată, se auzi o gălăgie ce-mi atrase atenția. Am deschis ochii. Autobuzul se oprise la o distanță oarecare de locul unde rămăsesem eu. Observaseră ce mi se întâmplase și s-au panicat.
Femeile, mai ales, s-au isterizat. Toți au dat năvală din autobuz. Cine știe ce-și imaginau că pățisem! M-au dat jos grijulii și gălăgioși în același timp, pipăindu-mă cu atenție, să vadă dacă nu eram rănit. Mai ales mama căuta să vadă dacă nu cumva îmi rupsesem mâna.
Pe măsură ce constatau că nu mi s-a întâmplat nimic rău, îi vedeam tot mai surprinși, privindu-se nedumeriți unul pe altul.
— Ce-ai făcut, copile? mă întrebă mama speriată de moarte. Cum…
Dăduse în bâlbâială, panicată. Însă eu nu înțelegeam nimic și tocmai de aceea îi zâmbeam senin! Totul se petrecuse atât de repede!
Pe una dintre femeile din autobuz aveam s-o reîntâlnesc peste ani, la înmormântarea mamei. Am aflat de la ea că a stat pe un loc din spatele nostru în acel autobuz și i-a spus mamei ce se întâmplase. Tot atunci m-a întrebat dacă îmi amintesc de acea întâmplare
miraculoasă. Cum aș fi putut să o uit?
Revenind la discuția aprinsă ce se iscase în jurul meu și care lăsa impresia unui cârd de gâște gălăgioase, îmi amintesc că ne-a distras un huruit de mașină. Ne-am întors cu toții spre locul de unde se auzea și am văzut apropiindu-se un autovehicul de culoare albă.
— Vai de mine, ne ajunge directoarea din urmă! Ar putea crede că ne-am oprit să
culegem mere din drum! spuseră câteva voci neliniștite.
Tuturor le era frică de directoare. Poate că era totuși o teamă amestecată cu respect. Cine știe…
În ce mă privește, nutream față de ea un sentiment de admirație. Îmi plăcea că era elegantă, distinsă și avea o atitudine care impunea respect. O consideram un om bun, înțelept. La culesul merelor, nu strigase la mine, chiar dacă greșisem. Nu mă dăduse cu capul de lăzi, cum poate că m-aș fi așteptat, ținând cont de descrierile pe care le auzisem referitoare la ea. Mai degrabă paznicul era capabil de așa ceva, deși ne cunoștea!
De când am cunoscut-o pe Lidia Gurali am început să simt respect și admirație pentru toate femeile elegante, deștepte și cu funcții importante. Într-adevăr, o femeie are, înainte de toate, menirea de a iubi și de a fi mamă, însă orice dar cu care este înzestrată în plus îi conferă un farmec aparte. Nu poți să nu remarci o femeie care știe să fie și mamă, dar și să vorbească și să se comporte ca un lider.
Cu alte cuvinte, întâlnirea cu Lidia Gurali mi-a anulat tabloul pe care mi-l creionasem despre ea, din discuțiile auzite până atunci. Însă mama – și nu doar ea, ci toate femeile din comună – o numea „directoarea” pe un anumit ton și o evita cât putea.
Spiritul meu de detectiv a intrat din nou în funcțiune: nu înțelegeam defel comportamentul femeilor, odată ce o cunoscusem pe „directoare”. Trebuia să aflu de ce vorbea lumea atât de rău despre ea.
Am înțeles că nu voi putea discuta despre acest subiect cu mama, cum procedam de obicei, și atunci mi-am făcut curaj și m-am apropiat de tata. L-am urmărit câteva zile la rând, voind să îl surprind într-o stare de bună dispoziție. Iar acest moment se pare că venise…
Într-o după-amiază ploioasă, l-am găsit înconjurat de perechile noastre de încălțăminte. Începuse să le curețe. Mi se păru chiar că fredonează încetișor o melodie bine-cunoscută: „Ioane, Ioane/ Toată lumea doarme…”
M-am cuibărit lângă el. Își ridică privirea către mine, zâmbi senin și îmi întinse pantoful pe care îl ținea în mână, crezând că mă interesează ce face. Dar l-am întrebat brusc:
— Tată, de ce vorbește lumea atât de urât despre directoarea noastră?
Tata tresări, încât fu cât pe ce să scape din mână pantoful în ligheanul plin cu apă. Mă privi compătimitor, de parcă s-ar fi întrebat dacă am febră și delirez.
— Ce întrebare e asta? îmi zise surprins peste măsură.
Se uită suspicios în jurul nostru, ca și cum se temea să nu ne fi auzit cineva.
— Pentru că… am dat în bâlbâială, plecându-mi privirea.
Tata lăsă cârpa jos, își șterse mâna de pantaloni, apoi mă prinse de bărbie și-mi ridică fața, uitându-se în ochii mei. I-am simțit mâna ca pe un clește de gheață și m-am înfiorat, dar nu am spus nimic.
— Pentru că… îmi repetă el cuvintele, insistând astfel să îi răspund.
— Pentru că… mie… mi s-a părut o femeie bună! am șoptit, clipind des.
Fruntea tatei se umplu de cute.
— Nu înțeleg… murmură nesigur. Te-ai întâlnit cumva cu ea?
— Da! am răspuns bucuros.
— Unde? veni imediat întrebarea tatei, pe un ton îngrijorat.
Se gândea probabil că directoarea mă prinsese pe undeva, pentru că mergeam noaptea la furat de pe câmp.
— La livadă… i-am răspuns senin.
— La livadă? repetă tata. Când?
— Cu o săptămână în urmă! i-am zis, bucurându-mă că pot să-i dau detalii atât de multe.
— Ce ai făcut acolo?
— Nimic…
— Să nu mă minți… îmi spuse tata încruntându-se și mai mult.
— Nu te mint, tată! m-am revoltat la rândul meu.
— Și ce te-a întrebat? mă întrebă domolindu-și puțin vocea.
— Nimic…
— Dar tu i-ai spus ceva?
— Nu…
— Cum adică nu?
Simțeam că tata își pierde răbdarea.
— Ai vorbit cu directoarea?
— Da!
— Ce ai vorbit?
Mă ancheta ca un judecător.
— Liniștește-te, tată! Era și mama!
— Mamă-ta? Era cu tine?
— Da…
Tata se uită în jur, căutând-o pe mama. Firește că nu o găsi.
— Mda… murmură gânditor.
După câteva clipe, se întoarse spre mine.
— Nu cumva vorbim despre ziua când ai rămas agățat de creanga unui copac?
— Da, atunci…
Am înțeles îndată că totuși mama îi povestise, dar el nu a intervenit. Știa că a fost un accident și nu mi-a făcut observații.
Tata a încercat să afle cât mai multe de la mine:
— Hm… Și cine… Cine ți-a spus ție, mă rog, că se vorbește de rău despre directoare?
— Lumea… am răspuns ridicând din umeri.
— Lumea? întrebă tata încruntându-se.
— Da… Chiar și mata discutai cu mama de multe ori despre ea la masă… Și nu chiar de bine…
Încercam să îmi caut cuvintele, ca să nu îl enervez.
— Nu! m-a contrazis tata.
Am încercat să-i aduc argumente.
— Tată! am rostit apăsat. Eu nu am probleme cu auzul! Mulți ani la rând te-am auzit spunând supărat și protestând că la finele anului, când se împarte grâul oamenilor, ție nu ți s-a dat cota cuvenită!
Tata mă privi lung, se uită la încălțămintea din jurul său, apoi în ochii mei și în cele din urmă șopti:
— Mda… Se vede, fiule, că ai crescut. Înregistrezi totul!
Oftă ușor, cumva dezamăgit, apoi continuă:
— În fine, fecioraș, vom închide aici discuția aceasta.
— De ce, tată? l-am întrebat nedumerit.
— Nu e pentru copii, se explică el fără să mă privească.
— Cum adică? Adineauri nu spuneai că am crescut?
Tata încercă să mă întrerupă, dar nu m-am lăsat:
— Tată, trebuie să recunoști că și tu ai vorbit-o de rău pe directoare!
— Nu am vorbit-o de rău! ridică tata tonul, în apărarea sa.
— Nu?
— Nu! spuse tata ferm, pe un ton aspru, ca și cum avea loc o discuție între doi oameni maturi, legată de probleme importante.
Se vedea clar că nu voia să mai discute despre asta. Îi stricasem buna dispoziție și îmi părea rău. Am vrut să mă apropii ca să îi mai spun ceva, dar tata zise scurt, schimbându-și tonul:
— Mă bucur că ai impresii bune despre directoare. Acum, gata! Pleacă și fă-ți lecțiile!
M-am bosumflat, fără să mă mișc.
— …că de nu, te pun pe tine să speli încălțămintea! îmi spuse amenințător.
Am mai stat câteva clipe, apoi m-am ridicat și am plecat de lângă el. Știam că, dacă nu-l ascult, își pune ideile în aplicare. Nu aveam niciun chef să curăț papucii tuturor fraților. Era suficient că, atunci când ajungeam la școală în zilele ploioase cu încălțămintea încărcată de noroi, ne puneau pe toți să o „spălăm” într-un lighean cu apă rece, pe care nu o schimba nimeni. Mai rău ne murdăream, ca să nu mai spun că ne înghețau mâinile.
Când am crescut, aveam să înțeleg nemulțumirea tatei față de autorități. Protesta în fața mamei ca să nu se îmbolnăvească ținând totul în sine, pentru că în fața altcuiva nu putea. De asta aveau loc acele discuții la masă, când noi, copiii, ne ridicam… Dar, stând în aceeași încăpere, tot le auzeam.
Din povestirile rudelor, ale localnicilor comunei și din atitudinea lor reieșea că tata a fost un om cult: își făcuse studiile în perioada când Moldova de peste Prut aparținea României Mari. Însă, când țara noastră a trecut sub ocupația Rusiei, după cinci ani de război, a fost nevoit să învețe limba rusă. S-a întors acasă de pe front cu trei schije, pe care le-a botezat Katiușa (cea din picior), Nesimțita (cea de sub inimă) și Nazista (cea din fesă). Mai târziu aveam să aflu și explicațiile acestor nume: pe primele două le primise în lupta contra rușilor, iar pe cea de-a treia, când „s-au întors” armele împotriva nemților.
Pentru că mulți bărbați din sat și-au găsit sfârșitul în război, iar cei cu școală deveniseră o raritate, tata a fost numit adjunct în structura autorităților comunei. Nu a refuzat, pentru că înțelegea situația: practic, nu avea cine să se ocupe de restabilirea unei oarecare ordini în comunitate după toate nenorocirile produse de război. Iar în afară de asta, odată ce „partidul” hotăra ceva, trebuia să te supui. Că de nu…
Era o perioadă grea: foamete, boli incurabile, lipsa unui sistem sanitar… Pe de altă parte, unii dintre cei care proveneau din familii mai înstărite decât noi îl cam vânau pe tata. Credeau că ar fi fost candidați mult mai buni decât el! Așa se face că, într-o zi, pe când se întorcea de la muncă, tata s-a trezit la poartă cu un grup de polițiști. A crezut că începuse iarăși războiul și veneau să ridice din nou bărbații, dar se înșela. Au intrat în curte fără măcar să întrebe ceva sau să își ceară voie și l-au acuzat de furt. La început, tata a crezut că e o glumă, pentru că polițistul satului îl cunoștea! Însă și-a dat seama imediat că totul era un scenariu la adresa lui.
— Ce știi de traista cu orz? l-au întrebat. A fost furată de la stat! Știi că nu e de joacă cu așa ceva, mai ales în timpurile astea grele…
Bineînțeles că tata nu știa despre ce era vorba. Dar ei nici nu l-au ascultat și au început să controleze peste tot: prin casă, prin curte… La final, au controlat și în șaretă, unde au găsit o geantă cu orz, pe care i-au arătat-o victorioși…
— Nu știi, zici? l-au întrebat râzând zeflemitor.
— Nu știu! a răspuns tata cu disperare, dar conștientizând în același timp neputința de a reacționa în vreun fel. O fi pus-o cineva acolo! Altfel, dacă aș fi furat, o scoteam imediat ce am ajuns acasă, nu? căută el să argumenteze.
Nu l-a crezut nimeni. Nici nu l-au ascultat, de fapt. Au luat geanta, l-au luat mai mult pe sus, fără să-i dea voie să discute cu cineva din familie și l-au dus la oraș. A stat acolo o noapte. A doua zi l-au dus în fața unui complet de judecată, fără martori. Așa se proceda pe atunci. Într-o sală mare erau polițiștii, trei judecători, geanta cu orz și un cântar.
— Pune geanta pe cântar! ordonă unul dintre judecători.
— Are 25 de kilograme! citi conștiincios polițistul.
Judecătorii l-au privit cu dispreț pe tata pentru cantitatea nerușinat de mare pe care și-o însușise ilegal. Verdictul a fost pronunțat imediat:
— 25 de ani de pușcărie! Câte un an pentru fiecare kil!
Tatei nu-i venea să creadă! Totul se derulase ca într-un vis. Ca într-un coșmar, mai exact. Nu i-au dat voie să protesteze sau să conteste decizia. A doua zi l-au dus în capitală, iar de acolo l-au urcat într-un tren. În vagon erau mulți oameni, la fel de nedumeriți ca și el față de ce li se întâmpla. Două săptămâni au fost nevoiți să suporte huruiala roților de tren! Cred că vă imaginați că îi duceau pe toți în lagărele siberiene…
Pentru gulag a existat mereu o justificare: sacrificiul pentru construirea noii Rusii, a Marelui Imperiu. Puteai fi învinuit oricând, pentru orice, numai să fii trimis la muncă. Nu pot să îmi imaginez ce a simțit tata când s-a trezit în pustiul înghețat al Siberiei, stăpânit de urletele de noapte ale lupilor și bântuit de șuierul înfricoșător al viscolelor.
După patru ani (în 1953, când a murit Stalin) a avut loc amnistia, iar tata s-a întors acasă. Însă drumul înapoi nu a mai durat două săptămâni, ci câteva luni! Fiecare trebuia să se descurce, pentru că era pe cont propriu.
Prima sa nevastă se măritase. Știa că bărbatul ei va fi plecat 25 de ani. Cum avea să îl aștepte? Și-a legat viața chiar de cel mai bun prieten al tatei. El i-a dat dreptate femeii. Fusese acuzat de furt, care era o rușine mare în întreaga comunitate!
Proaspăt întors din gulag, tata a fost ademenit din nou să ocupe o funcție de conducere. I-au propus asta fără măcar să se scuze! Cei care îl acuzaseră de furt îl tratau, chipurile, ca pe un erou, toată lumea dând vina pe Stalin! El era răspunzător pentru toate nenorocirile! Câtă ipocrizie…
De data asta, tata a refuzat cu fermitate. Iar pentru că era pe lista eroilor comunei, fiindcă participase la război (primise o grămadă de medalii), i s-a permis să își aleagă unde să muncească. Astfel, tata a ales să lucreze pe tractor. Nu unul oarecare, ci unul cu șenile, ca să nu fie nevoit niciodată să se grăbească ori să fie grăbit de cineva. A lucrat acolo până a ieșit la pensie. Tractorul huruia îngrozitor! Când pornea motorul utilajului, nu se mai auzea nici în cer, nici pe pământ. Însă tata a acceptat acest zgomot permanent, protestând parcă împotriva tuturor! Acoperea orice alt sunet, iar el nu voia să mai audă pe nimeni, deci îi convenea. Își asuma cele mai periculoase munci cu tractorul lui. Ara terenurile cele mai desfundate și mai abrupte. Semăna și strângea recolta de pe ogoarele de sub liniile de înaltă tensiune. Nu pentru că era pedepsit, ci pentru că dovedise că numai el avea acest curaj, numai el era capabil! Unii tineri care încercaseră și ei deveniseră victimele propriului teribilism.
Tata și-a reluat încetișor viața și s-a recăsătorit cu mama…
Revenind la protestele despre care pomeneam mai sus, tata se revolta că nu primea la sfârșitul anului cota de cereale care i se cuvenea. Iar dacă de altele te mai puteai lipsi, dacă nu aveai grâu, nu aveai pâine pe masă. Nu exista frustrare mai mare după un an de muncă…
Deci aceasta era cauza pentru care tata discuta aprins la masă cu mama și îi scăpau cuvinte răutăcioase la adresa conducerii colhozului, și nu a directoarei, cum crezusem…
De ce fusese tata pedepsit? mă veți întreba. Ei bine, avusese loc un incident: într-una din zilele fierbinți ale verilor câmpenești de la noi, tata se afla cu tractorul cu șenile în dreptul unei căpițe imense de paie. Lucra uneori și 16 ore pe zi, când începea campania de recoltare a grâului. Probabil că, după o asemenea zi, motorul se încinsese, pentru că de la o scânteie căpița a luat foc și a ars în vâlvătăi imediat, iar vitele au rămas fără așternut pentru toată iarna ce urma.
Bineînțeles că tata a fost cel dintâi pe lista celor trași la răspundere pentru acest incident, de parcă o făcuse intenționat. Nimeni nu a ținut cont că are o familie mare de întreținut.
A fost pedepsit ca în fiecare an să nu își primească toată cota de grâu.
Directoarea colhozului, însă, cu suflet bun și rațiune sănătoasă, și-a dat seama ce se întâmplase, dar în acele vremuri nu te puteai contrazice cu cei care pretindeau că știu totul. Totuși, a făcut în așa fel încât tata să nu fie judecat și închis din nou, pentru că se pare că îi cunoscuse istoria până să vină în sat. Măcar atât reușise să facă pentru el…
Pentru că justiția nu era dreaptă, fiecare om se temea că, deși era nevinovat, ar putea fi pedepsit pentru vreun motiv inventat, doar pentru a fi o pildă pentru ceilalți! Iar tata, care simțise pe pielea lui acest lucru, a înghițit și a tăcut, deși era nevinovat. Numai Dumnezeu știe cât de greu trebuie să-i fi fost! Oricum, la sfârșitul fiecărui an, când se făceau bilanțurile, tata era scos în fața tuturor oamenilor din comună și trebuia să „recunoască” faptul că dăduse foc la căpița cu paie, că pusese în pericol viața și sănătatea animalelor, lăsându-le fără așternut pentru iarnă.
Mare rușine trebuia să îndure, dar nu avea încotro. Cu timpul, a învățat să accepte. Astfel că, de la o vreme, când venea la colhoz împreună cu ceilalți săteni pentru a li se prezenta situația anuală și răsplata cuvenită, tata se așeza direct în primul rând, pentru a nu mai fi nevoit să străbată întreaga sală și să-i deranjeze pe unii și pe alții pentru a ajunge în față ca să-și mărturisească păcatul, spre a le fi de învățătură și celorlalți. Însă cota cuvenită de cereale nu i se dădea, mai ales că, pe lângă toate acestea, tata a fost pârât directoarei de niște „binevoitori” că bea în timpul programului.
Într-adevăr, tata lua cu el pe câmp două sticle: una cu vin și una cu lapte. Mama i le punea de dimineață în tractor. Când lua câte o pauză, oprea motorul asurzitor și bea un păhărel de vin pentru a prinde puteri, așa cum se obișnuiește la țară, pentru că munca la câmp e grea!
Cu sticla de lapte se întorcea seara acasă, doar că acesta se transforma în smântână, de la zdruncinăturile de care avea parte pe tot parcursul zilei, pe tractor. Mama o lua, dar a doua zi îi punea alta, cu lapte proaspăt.
Paradoxal, însă, oamenii aceștia „binevoitori”, care ne purtau sâmbetele aruncând cu vorbe amare asupra noastră, erau cei care veneau permanent la tata să-l roage cu lacrimi în ochi să îi ajute să scrie cereri în limba rusă către conducerea colhozului. Tata era singurul din sat care știa să scrie în limba rusă. Îi ajuta pe toți, de la un capăt la altul al localității!
Însă directoarea nu ținea cont de bârfele răutăcioase. Cunoștea situația reală și scrisul frumos al tatei îi era deja familiar. Doar că, pentru a nu-și ridica oamenii în cap că nu le ia în seamă plângerile, tatei nu îi dădea ce i se cuvenea; în schimb, îi oferea mamei o cantitate dublă de grâu, pe motiv că este foarte harnică. Iar mama era într-adevăr mereu prima la orice! Directoarea căuta deci să facă dreptate, adoptând niște înțelegeri tacite.
Cu toate acestea, mă macină un gând: de ce tata era pedepsit atât de des, cu diferite pretexte? El era un om bun! Poate că tocmai acesta să fi fost motivul. Că nu protesta niciodată, în fața nimănui. Oare dacă ar fi țipat, dacă s-ar fi certat, ar fi fost lăsat în pace? Însă nici nu avea cu cine: era prea înțelept pentru a se lega de cei care nu aveau altceva mai bun de făcut decât să le poarte sâmbetele celorlalți. Cu proștii nu o scoți la capăt, așa încât mai bine te lași păgubaș…
Așadar directoarea Lidia Gurali nu era o femeie rea. Diplomată da, putem spune. Vorba proverbului: avea grijă să fie și lupul sătul, și oaia întreagă! Alegea să-l scoată în față pe tata – chiar dacă era rușinos și dureros – intrând în voie unora, dar căutând pe de altă parte ca nici pe noi să nu ne nedreptățească.
Un argument în plus al bunătății sale poate fi faptul că nimeni nu a fost trimis la pușcărie cât timp a condus colhozul. Acum, după atâta vreme, o apreciez și mai mult, pentru că văd lucrurile dintr-o perspectivă matură.
Lidia Gurali făcuse studii la Moscova. A fost repartizată într-o comună din Basarabia. Se proceda astfel în mod strategic: specialiștii noștri erau trimiși la ruși, iar ai lor veneau la noi, tocmai pentru a ne dezrădăcina. Voiau să construiască un singur stat.
Bineînțeles că, ajungând dintr-un mare oraș, capitala Rusiei, într-un sătuc moldovenesc uitat de Dumnezeu, Lidia Gurali și-a pus mâinile în cap, cum se spune. Din citadelă, la ulițe pline de noroi și case acoperite cu stuf. Nu tu școală, nici grădiniță, nici spital…
Așa cum am mai spus într-una dintre dedicațiile mele, era un sat dominat de bălegarul de vacă. Mirosul specific era îmbibat în tot ce ne înconjura, ba chiar și în noi. Abia acum realizez cu adevărat dezamăgirea pe care trebuie să o fi trăit. Meritul ei a fost însă că nu s-a lăsat copleșită. Fusese trimisă aici de un „imperiu” să facă treabă. Ei bine, și-a suflecat mânecile și a muncit în rând cu ceilalți. A construit un complex care adăpostea 800 de vite și s-a ocupat de îngrijirea pământului. În primul rând, a asigurat irigarea terenurilor, a făcut iazuri. În fine, o întreagă infrastructură.
A fost trimisă în Germania comunistă, la un schimb de experiență. S-a întors de acolo impresionată de viața occidentală și cu numeroase idei, dintre care multe au și fost puse în practică. A adus vite de specie productivă, rasa Holstein. A venit plină de entuziasm și cu putere de muncă. A schimbat infrastructura și, mai mult, a construit case de cărămidă și le-a acoperit cu țiglă. A construit școala, grădinița, Casa de Cultură și primăria. A asfaltat drumurile și a făcut trotuare. Pe marginile drumurilor a sădit brazi, încât nimeni nu înțelegea ce se petrece. Credeam că însăși conducerea de la Moscova se va muta aici.
Multe dintre toate acestea s-au păstrat chiar până astăzi în satul meu.
Meritele Lidiei Gurali au fost recunoscute. A ajuns să se vorbească despre ea nu doar în raionul nostru sau în republică, ci chiar la nivelul Uniunii Sovietice. Era impresionant ce făcuse această femeie într-un sat care până atunci păruse uitat de Dumnezeu. Pentru recunoașterea meritelor sale a primit cea mai înaltă decorație a Uniunii Sovietice, Steaua de Aur, și altele care ajungeau doar pe uniformele generalilor de război sau pe pieptul conducătorilor de state.
Cât timp Lidia Gurali a fost la conducerea colhozului, comuna a cunoscut un progres deosebit. Avea mereu proiecte noi în desfășurare, care nu s-au împotmolit niciodată, pentru că mereu se găseau soluții. Avea stofă de adevărat lider.
A plătit însă foarte scump pentru toate acestea: și-a jertfit anii tinereții. Nu a avut familie, soț sau copii, pentru că s-a dedicat cu totul muncii sale. Era implicată în tot felul de activități de dimineață până seara, de parcă ar fi devenit sclava acelei Stele de Aur.
Încă de la început le-a adus în sat pe mama ei și pe o soră mai mică, tot necăsătorită. Amândouă au ajutat-o pe Lidia Gurali în tot ce întreprindea. Totul a durat până în anii ’90, când zidul comunist s-a surpat. A început o perioadă de haos total în tot imperiul rusesc. Republicile sale și-au declarat independența cu ajutorul Occidentului, care de mult urmărea asta prin demersurile sale. Se trasa calea spre un război civil. Au început luptele pentru pământ, teritorii și granițe… Oricum nu au condus la nimic toate acestea, atâta vreme cât generații întregi au reușit să își amestece sângele, devenind practic una singură, din anumite puncte de vedere.
Unii au crezut că, întorcându-se în Rusia, se vor salva, fiind întâmpinați ca acasă. Dar dezamăgirile au fost crunte. Au regăsit foametea, sărăcia și nesiguranța… Nimănui nu-i păsa de cei care credeau că se întorc „acasă”.
Directoarea noastră, fiind și ea venită din afară, odată cu „independența”, a fost eliberată din toate posturile pe care le ocupase până atunci. De cine credeți? De tinerii pe care ea însăși îi trimisese cu recomandări la specializare, pentru a se întoarce acasă și să-și continue proiectele începute.
Nimeni nu a mai ținut cont de nimic. Era considerată venetică, chiar dacă nu era rusoaică de origine, ci ucraineancă. După ce-și dedicase întreaga viață satului nostru, acum i s-a luat
tot, ba chiar s-a ajuns până într-acolo încât a trebuit să părăsească și casa în care stătea, deși era a statului (era construită în incinta complexului de vite, nu în sat, în rând cu locuințele sătenilor, care deveniseră peste noapte proprietari).
Ea nu se gândise să își facă o casă. Rămăsese cu mama și sora ei să locuiască acolo unde își desfășurau munca. Vă imaginați drama pe care o trăia biata femeie. Speriată cum nu o văzuse nimeni niciodată, a început să plângă în fața oamenilor, implorându-i să nu o gonească. Nu mai avea pe nimeni, nu avea unde să se ducă. Mama i se îmbolnăvise, era în vârstă…
A avut noroc de bătrânii satului, care pentru o vreme au mai reprezentat o autoritate a comunității. Aceștia au hotărât ca femeia să rămână să locuiască acolo. Tinerii revoluționari au acceptat, însă au pus o condiție: fosta directoare trebuia să plătească statului chirie.
Ea a fost de acord. Peste câteva săptămâni de la sfatul comunei, noile autorități au hotărât să vândă vitele complexului. Le-au dus la abator. Când a văzut ce se întâmplă, directoarea a ieșit din casă în calea camioanelor, strigând că nu își dau seama ce fac!
— Opriți-vă! Nu faceți asta! îi implora. Indiferent cine va guverna, vom avea nevoie de mâncare și în continuare!
Însă nimeni nu a ascultat-o. Au vândut vitele. După câteva săptămâni, s-a trezit la porțile complexului cu tot satul. Femeia s-a gândit că avea legătură cu greșeala vânzării animalelor, însă a aflat că se hotărâse distrugerea complexului. Era un soi de răzbunare față de ea și de sistemul pe care îl reprezentase!
A fost peste limita de suportabilitate a Lidiei Gurali. A căzut, pierzându-și cunoștința. Plouase, era noroi. Nimeni nu s-a sinchisit să o ajute. Au ridicat-o cu greu sora și mama ei, au stropit-o cu niște apă murdară dintr-o băltoacă, să își revină.
Cu ultimele puteri, striga la ei:
— Opriți-vă, oameni buni! Nici nu vă dați seama ce faceți! Veți regreta! Vă săpați singuri groapa!
Nimeni nu o auzea.
Cu voce stinsă, s-a uitat la cer, șoptind:
— Doamne, cum rabzi una ca asta? De unde așa păcat mare să cadă peste noi?
Oamenii nu voiau să mai audă. Animați de motive pe care nu știu dacă le conștientizau, au dărâmat totul, zi și noapte, timp de o săptămână.
Tot ceea ce se construise prin munca de-o viață a mai multor generații fusese șters efectiv de pe fața pământului. Nu se știe dacă biata femeie și-a pierdut mințile, însă umbla vorba prin sat că era văzută noaptea mergând în cămașă de noapte de la un capăt la altul al teritoriului complexului, acum pustiu, și vorbind singură.
Nu a putut să suporte mult timp această situație. A căzut la pat și s-a stins… A fost înmormântată în cimitirul satului. Curând, a urmat-o mama sa, iar faptul că nu au înmormântat-o alături de fiica sa, considerând că aceasta fusese „privilegiată” și beneficiase de un loc de veci „de frunte”, nu dovedește decât neomenie!
Sora Lidiei Gurali mai este în viață și trăiește cu aceste grele amintiri… Voi avea grijă să citească și ea această dedicație.
Așadar așa-zisul „entuziasm” al tinerilor revoluționari s-a dovedit a fi distrugător. De la o vreme, vârstnicii nu au mai avut niciun cuvânt de spus în comună. Autoritatea le-a fost anulată de propriii copii. Bineînțeles că aceștia au conștientizat la un moment dat cât
de mult au greșit, mai ales când au văzut că pruncii lor, ajunși la vârsta responsabilității, își părăseau familiile, plecând încotro vedeau cu ochii la muncă în străinătate.
A fost prea târziu însă… Nu puțini sunt cei care consideră că modul nedrept în care a fost tratată Lidia Gurali, având în vedere tot ce făcuse pentru satul nostru, s-a întors asupra comunei ca un blestem. Locurile de muncă au dispărut cu desăvârșire. A început distrugerea în lanț a familiilor, din cauza neajunsurilor.
Îi cunosc pe cei care au săvârșit acea mare nedreptate. Încă mai sunt în viață. Aș vrea să îi întâlnesc, să îi privesc în ochi și să îi întreb doar atât: cum se simt? Împliniți? Au o viață frumoasă?
Sunt convins că nu doar Lidia Gurali, directoarea colhozului din comuna noastră, a avut o asemenea soartă. Mulți vor fi fost cei care s-au implicat cu dăruire, din dorința de a face ceva care să rămână în urma lor, dar au sfârșit în dezamăgire. Și asta din cauza incompetenței unor oameni care ajung, prin căi ce pot fi lesne definite, în posturi de care depinde soarta unei întregi comunități și chiar a națiunii.
Nimic nu rămâne însă nerecompensat în această lume. Oriunde am fi, vine vremea să plătim pentru suferințele pricinuite altora. La rândul său, divinitatea are o rânduială pentru toate, urmărind în timp îndreptarea tuturor greșelilor și răscumpărarea lor.
Din rândurile dedicației închinate Lidiei Gurali mi-aș dori să răzbată acest mesaj către orice ființă umană, indiferent de rang, de timpul în care a trăit sau de națiunea din care provine: în momentul când cineva, indiferent de rasă, naționalitate sau religie, ajunge în țara sau în viața ta, îți acceptă tradițiile, legile și respectă valorile tale, rămânând să muncească umăr la umăr cu tine pentru păstrarea și perpetuarea lor, devii dator din punct de vedere moral să îl consideri semenul tău și să îl respecți asemenea propriei persoane.
Să nu uităm niciodată că pământul și toate avuțiile sale aparțin tuturor în egală măsură și nimeni nu este mai presus decât aproapele său!
