Roxana Petraru, Minoritățile în context legislativ internațional, Iași, Adenium, 2015
În contextul dinamicii sociale și culturale făcută posibilă de către fenomenul globalizării, problema minorităților este una mai actuală ca niciodată. Pe măsură ce granițele statale devin mai poroase, mai permisive, revendicările minorităților pot fie să capete noi dimensiuni, pe baze de cele mai multe ori legitime, fie să scadă în amploare, datorită noilor oportunități ivite. În acest ultim caz, minoritățile respective pot avea de pierdut la nivel de colectivitate datorită accentului crescut asupra priorităților individuale ale membrilor respectivei comunități, fapt tradus prin trecerea în plan secund a strategiilor de dezvoltare a minorității ca întreg.
Cartea Roxanei Petraru aduce în prim plan o minuțioasă analiză a evoluției juridice a raportării entităților suverane și ulterior a organizațiilor internaționale la minorități. Autoarea începe prin a circumscrie cantitativ situația minorităților în plan global: „În cele aproape 200 de state de pe glob trăiesc aproximativ 5 000 de grupuri minoritare, iar în două treimi dintre aceste state se află cel puțin o minoritate națională sau religioasă semnificativă” (p. 9). Urmează apoi o primă tipologizare a subiectului, și anume diferențierea minorităților între naționale și etnice. Astfel, minoritățile naționale ar fi cele care aparțin, în exteriorul granițelor statelor în care se constituie ca minorități, unei comunități naționale care beneficiază de stat propriu, în timp ce în cazul minorităților etnice respectiva comunitate nu beneficiază în exterior de o formă de organizare statală. Pe lângă minoritățile naționale și cele etnice, mai este adus în discuție cazul popoarelor băștinașe, majoritare pe suprafața unui anumit teritoriu înainte să fie cucerite, colonizate și reduse la statutul de minoritare de către alte populații. În sfârșit, o clasificare mai amplă a minorităților distinge între „minoritățile pluraliste care‑și păstrează identitatea culturală, dar se acomodează cu grupul politic dominant, minoritățile asimilaționiste care acceptă absorbirea de către grupul dominant, minoritățile secesioniste care au ca scop realizarea autodeterminării politice și minoritățile militante care vizează răsturnarea situației de dominare dintre ele și grupul majoritar” (p. 26).
După ce constată faptul că nu există un tratat universal având ca scop protejarea minorităților naționale, dar și controversele semantice din jurul acestei sintagme, autoarea se oprește asupra anumitor studii de caz. În Franța, bunăoară, nu există drepturi ale minorităților naționale, doar drepturi cetățenești, individuale. Mai departe, în România, Ungaria sau Polonia, statul de minoritate națională este condiționat de existența respetivei comunități pe teritoriul statului gazdă de cel puțin un secol; în cazul României, chiar de la înființarea statului modern, în 1859. Acest aspect restrictiv nu mai este, dacă a fost vreodată, adecvat realităților contemporane. Este adus ca exemplu minoritatea chineză din România, numărând peste 2000 de persoane și care, în virtutea prezentei legi, nu se poate constitui ca minoritate națională.
După ce analizează detaliat organizațiile internaționale care au avut sau încă au ca preocupare respectarea drepturilor minorităților – Liga Națiunilor, Organizația Națiunilor Unite, Consiliul Europei, Organizație pentru Securitate și Cooperare în Europa sau Uniunea Europeană – Roxana Petraru se oprește asupra provocărilor în materie de drept internațional pentru minoritățile naționale din Kosovo și din Tirolul de Sud, ajungând finalmente la modalitățile juridica prin care sunt protejate drepturile minorităților naționale în România și în republica Moldova. Concluzia autoarei este că deși s-au făcut importante progrese în acest domeniu după căderea regimurilor comuniste, așa cum s-a făcut în general în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, drepturile minorităților fiind o subspecie a drepturilor omului per ansamblu – situația poate fi ameliorată. Dacă în cazul republicii Moldova se întârzie respectarea Cartei limbilor regionale sau minoritare, document emis de către Consiliul Europei și semnat în 2002 de către autoritățile moldovene, în România există destule paralelisme instituționale care ar putea fi evitate prin „unificarea instituțiilor cu competențe în domeniul protecției drepturilor minorităților naționale”. Apoi, deși există un statut al minorităților naționale în România, nu există o lege specială în acest domeniu, fapt care ar urgenta rezolvarea problemelor mai sus menționate, clarificând în primul rând situația juridică a unor minorități noi, cum ar fi minoritatea chineză. În sfârșit, o recomandare valabilă pentru ambele state rezidă în sporirea resurselor alocate educației interculturale. „Această disciplină este prezentă ca disciplină opțională în curriculumul școlar din Republica Moldova și România, dar considerăm că este nevoie să aibă statutul unei discipline obligatorii datorită importanței educației copiilor în spiritul toleranței și al înțelegerii interculturalității” (p. 195).
Cronică de Emanuel Copilaș
