A început numărătoarea inversă. Mai sunt atât de puține zile până la Crăciun și avem atât de multă nevoie, mai ales în vremurile acestea, să simțim spiritul acestei sărbători, încât i-am provocat pe autorii Adenium să ne povestească cea mai frumoasă amintire pe care o leagă de această perioadă a anului, sau, de ce nu, cel mai stânjenitor moment pe care l-au trăit în prezența Moșului.
Adrian Buzdugan a publicat la Adenium romanul Comisarul Corcodușă, un policier umoristic absurd, neoavangardist, în cinci episoade, despre un justițiar autohton, ce „rezolvă” cazuri în diverse colțuri ale lumii: Italia (Dragoste și corcodușe la Palermo, Fiica lui Corcodușă), Franța (Filiera durerii), Arabia (Mecca) și Rusia (Moscova nu crede în gloanțe). Ca personaj neaoș și, totodată, cosmopolit, comisarul Corcodușă va păși cu siguranță în istoriile literare, ridicându-se la înălțimea marilor detectivi ai literaturii polițiste.
Adrian Buzdugan și comisarul Corcodușă:
— Ce faci aici?
M-am uitat surprins la Corcodușă și mai ales la ceea ce părea un tricorn secerat de gloanțe.
— M-au rugat cei de la Adenium să scriu câteva rânduri despre amintirile frumoase de Crăciun…
— Î-hîm, mă privi rece spre impenetrabil comisarul.
— Mda, am zis și eu, așa, de-o conversație și-am zâmbit.
Comisarul citi primele rânduri și până s-ajung să protejez vreo tastă, dădu Delete.
— Bă, șpanghiule, și tu te crezi acuma vreun Churchill, Rousseau ori Charrière? Păi cum ne-a fost vorba? Nu dai din casă! Toată lumea a avut experiențe dintr-astea… Crezi c-ale tale ar fi mai interesante, mai paideio-paideutice, mai triste sau mai comice decât ale celorlalți?
— Bine, atunci scriu ceva despre Moș Crăciun, despre cadouri…
— Ce cadouri? Niciun cadou!
— Dar măcar pentru copii… n-am mai putut eu.
— Copiii să stea cuminți că dacă nu îi ia Mamma del Diavolo și le citește „Infernul” lui Dante până le apar coșuri.
Dintr-un ghiont la o coastă pe care-aș fi donat-o bucuros în momentul ăla, mă lăsă suflând greu lângă taburetul scheletic pe care încercasem să stau în echilibru până atunci. Comisarul pufni, aruncă pe fereastra nedeschisă taburetul, răsturnă dulapul, se așeză și începu să scrie cu două degete:
„Crăciune! Demult sunt pe urmele tale. Îți știu filiația păgână, obiceiurile, știu cu cine ești mână-n mână, știu de unde-ți vin fondurile, tot! Știu că ești totuna cu Moș Gerilă, Santa Claus, Regele Balaur și Zâna Măseluță.”
N-am întrebat cine era Regele Balaur, dar Zâna Măseluță mi s-a părut prea mult:
— Totuși… Zâna Măseluță…
— Ești prost! Tu ai văzut-o?
— Nu, am recunoscut; măselele mele ajungeau direct în tăvița stomatologului.
— E travesti.
— Bun, am făcut eu împăciuitor, să înțeleg că barba-i falsă, dar kilele alea abia ținute-n centiron?
— Photoshop, primitivule! și-mi strecură o scatoalcă înfonfată de văzui verde necrud în fața ochilor.
Ei, verdele ăsta pe care l-am văzut în fața ochilor mi-a adus aminte de cetină, de bradul cu vârful tăiat, abia îndesat în suport, de globuri, beteală, coșulețele cu bomboane, de cum tremuram văzându-l pe Moșu’ în puținele ocazii în care primeam jucării. Acele molizilor, iarna la munte cu iubita, vecinii de la cabană care stingeau incendiul răsuflând ușurați: „Bine c-a luat foc la timp!”…
—Și barba nu-i falsă, bolnavule! îmi mai aruncă el la pachet c-un chiștoc între papucii de casă.
Chiar m-am supărat! Am vrut să-i țin un speech despre diferența dintre realitate și ficțiune, mimesis, alea-alea, despre stupidele filme românești din bâldâbâcul ultimului val sau despre marea farsă a literaturii ultracontemporane etc. iar la sfârșit să-i zic starwarsian, „Corcodușă… I’m your father!”, dar m-am abținut zărindu-i cele aproape patruzeci de pistoale, carabine și pușcoace ce le ținea sub ponchoul din lână de oaie calabreză speriată-ntr-un anume model.
„Ascultă, Moșule”, continuă să tasteze concentrat comisarul, „s-aduci ce te-au rugat de-atâta vreme frații Strugațki: «fericire pentru toți», dacă nu, watch your back, tatae! Și-așa, când te văd cu sacul ăla în spinare, am o senzație de furt, parcă văd un politician cărându-și caltaboșii. Află că tura asta-ți mut familia cu tot cu Laponia-n Fâșia Gaza, iar renii or să-ți prindă țurțuri în Oimiakon. Pentru tine, lactivorule, am o tăgârță plină cu gloanțe de argint cu kriptonită, cap vidia inteligent și procesor i7 în 12 Giga, de-alea care te prind și pe după colț. Auguri.
Am dat să pun eu semnul exclamării, dar ochelarii mi-au zburat sub pat. Urechea stângă îmi pulsa și-mi țiuia puternic, doar cu dreapta am mai auzit:
— Tu mă crezi vreo buclă estetică sau ce? Du-te și fă o cratiță de cafea cu ceva boabe de piper alb, las’ că le scriu eu la ăștia de la Adenium!
Am ridicat neputincios din umeri și am ieșit nu înainte de-a vedea primele două rânduri:
„Dragă Adenium, știu și de floare, și de concursul tău de debut, și de Timpul și de Oamenii Timpului, de banda ta de desenatori, proiectele tale, colecții, acțiune… știu tot!…”
