Prin proiectul de lege privind instituirea timbrului cultural, care ar urma să înlocuiască Legea 35 din 1994, cultura conținută între coperțile cărților ar trebui să poarte un soi de „stigmat” atribuit, îndeobște, viciului. Astfel, frumoasa amăgire a „singurului viciu permis” ar fi înscrisă, în spațiul românesc, într-o serie de vicii timbrate, precum sunt cel al fumatului și cel al alcoolului. Nu că între acestea nu ar exista o legătură istorică, relevată la noi de antropologul Andrei Oișteanu, în extraordinarul său volum Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură (2011). Dar nu aceasta este chestiunea, ci aceea că, în primul rând, „taxa pe viciu”, așa cum a fost ea timbrată nu doar în România, ci în întregul spațiu european, are ca obiectiv declarat restrângerea numărului de consumatori de tutun și de alcool, date fiind efectele pe care acestea le au asupra sănătății. Să aplici același „prințip” și în cazul unei taxe, aceea a timbrului literar, care vizează cărțile și care este oricum unică în Europa, demonstrează incapacitatea de a percepe, nu și de a săvârși, un abuz simbolic de neimaginat. Înfăptuibil însă, iată, în „ondulatul” nostru spațiu mioritic, unde 84 de parlamentari de variate apartenențe partidiste (PSD, PNL, PDL, PP-DD și UDMR) au inițiat acest proiect legislativ care a fost adoptat de Senat pe 8 decembrie 2014, iar, după prezentarea în Biroul Permanent al Camerei Deputaților, pe 15 decembrie anul trecut, a primit aviz de la Comisia juridică, de disciplină și imunități pe 3 februarie 2015. În al doilea rând, ceea ce cu adevărat îngrijorează este creșterea cuantumului acestei taxe, după cum deja au lăsat să înțeleagă reprezentanții a două dintre editurile românești de prestigiu.
Astfel, în cazul volumelor de beletristică, este vorba despre o majorare de la procentul de 2% din prețul de vânzare la varianta forfetară de 1 leu, ceea ce, în funcție de prețurile cărților, va determina apariția unei cenzuri economice dezvoltate pe două dimensiuni, o dată dinspre editor (care va estima oportunitatea publicării nu doar prin raportare la valoarea conținutului, ci și la suprataxarea propusă de acest proiect legislativ), a doua oară dinspre public, care și-așa percepe prețurile anumitor cărți ca fiind inaccesibile.
Suprataxarea culturii
Este adevărat, pe de altă parte, că, așa cum rezultă din expunerea de motive ce poate fi vizualizată pe site-ul Camerei Deputaților, solicitarea instituirii timbrului cultural este susținută de toate uniunile de creatori din România. Poate fi invocată aici, aș spune, ceea ce în studiile neoinstituționaliste poartă denumirea de path-dependency theory. Există, din punctul meu de vedere, o „dependență de cale” pe care au acceptat-o și uniunile de creatori, tocmai pentru că artizanii politicilor publice din domeniul cultural nu au fost în stare, într-un sfert de veac, să contureze un alt cadru instituțional și legislativ pentru susținerea demersurilor culturale.
Instituirea timbrului literar (alături de cel cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii și de divertisment), prin Legea 35 din 1994 este urmată acum de un proiect legislativ care nu face decât să instituie suprataxarea, tocmai pentru că există o dependență de calea taxării și tocmai pentru că politicienii nu sunt interesați de o dezbatere publică relativă la modul în care statul ar trebui să asigure accesul la cultură. Nu contează deci că această cale este una nefericită, din moment ce e singura pe care pășim de-aproape un sfert de veac și pare să n-avem alta la îndemână. După cum nu contează nici reducerea drastică a consumului de carte survenită pe fondul crizei economice și care va fi accentuată dacă proiectul va deveni lege. Pare a fi că ceea ce contează este, pentru uniunile de creatori, să-și imagineze în continuare că asta este soluția, iar pentru politicieni să-și șoptească-n bărbi că au mai rezolvat o problemă capitală pentru cultura română.
Daniel Șandru
director editorial Adenium
