Teodora Prelipcean, Utopia. Imaginarul social între proiecție și realitate, Iași, Adenium, 2015
Încă de la apariția comunităților politice organizate, aspirația spre o lume mai bună, mai incluzivă, mai puțin sau deloc inegalitară, preocupată în aproximativ aceeași măsură și de problemele sociale, nu numai de problemele personale ale subiecților politici – a fost omniprezentă. De la republica lui Platon la socialismul utopic, reverberând, în diferite forme și nuanțe, până în prezent, putem spune că tentația utopică ne-a însoțit în permanență, uneori mai vizibil, alteori mai timid. Indiferent de epocă, aceasta a reprezentat un însoțitor constant al umanității.
Lucrarea Teodorei Prelipcean oferă o incursiune documentată în istoria intelectuală a utopiilor antice și moderne, insistând asupra dimensiunii militante și proactive a acestora, a intențiilor generoase care le animau, a contextelor economice, sociale și politice care le-au făcut posibile, dar și asupra eșecurilor pe care, odată puse în practică, le-au produs. Încă de la început se operează, pe urmele sociologului Karl Mannheim, necesara distincție conceptuală dintre utopie și ideologie, ultima fiind „un anume tip de cunoaștere asupra naturii realității, propriu unui grup sau unei clase, cunoaștere determinată de mediul social specific fiecărui subiect în parte”, în timp ce prima se bazează pe o transformare radicală a ordinii prezente, raportându-se fie în mod violent la aceasta, fie respingând-o cu desăvârșire (p. 21).
Mai departe, lucrarea trece în revistă în ordine cronologică diferiți autori care au fost preocupați de această temă, clasificând utopiile în pozitive și negative. Dacă utopiile pozitive – începând cu Păsările lui Aristofan, Republica lui Platon, Cetatea lui Dumnezeu a lui Augustin, Utopia lui Thomas Morus, Cetatea Soarelui a lui Tommaso Campanella și terminând cu Norul lui Magellan al lui Stanisław Lem și Insula, roman aparținându-i lui Aldous Huxley – se bazează pe viziuni constructive, imaginând comunități funcționale, în ciuda exotismului lor, utopiile negative sunt mai recente, majoritatea fiind scrise în secolele XIX-XX, și mai puține ca număr. Printre cele mai importante sunt romanele 1984 al lui George Orwell și Minunata lume nouă a aceluiași Huxley.
Autoarea sesizează ambiguitatea semnificației termenului utopie, utilizat mai ales în sens pozitiv, ajungând la concluzia că, din punct de vedere spațial și temporal, utopia este înțeleasă drept loc inexistent într-un timp inexistent (deși trimiterile la termenul ucronie, strâns înrudit cu cel de utopie, lipsesc), în timp ce din punct de vedere al conținutului lor, avem de-a face cu societăți perfecte și în același timp eterne.
Un punct forte al lucrării îl reprezintă abordarea echilibrată a societăților utopice care, consideră autoarea, trebuie înțelese în contextul neajunsurilor structurale care le-au făcut posibile și nu condamnate diret, fără drept de apel. Pe de altă parte, atunci când sunt pasibile de a influența viziuni dogmatic-militante apte de a repudia integral și definitiv societatea prezentă în numele unei ipotetici societăți viitoare lipsită de contradicții, utopiile își dovedesc limitele.
Un alt merit al lucrării îl reprezintă analiza amplă a falansterului de la Scăieni proiectat de către Teodor Diamant, socialist român influențat de către filantropul britanic Robert Owen, unul dintre principalii socialiști utopici, alături de Saint Simon sau Charles Fourier. Deși ajunge pertinent la concluzia că această societate, a cărei denumire de falanster este împrumutată din utopia lui Fourier, a eșuat în mare măsură din cauze externe, juridice și financiare, autoarea nu arată același tip de înțelegere față de proiectul lui Robert Owen de la New Lanark, de exemplu, care a avut în epocă un succes răsunător și a demonstrat că muncitorii pot fi mai productivi și mai eficienți atunci când siguranța locului de muncă este ridicată și nivelul de trai îndestulător; în acea perioadă se considera că, pentru muncitorii industriali, nivelul de salarizare trebuie să fie minim deoarece orice sumă depășește acest nivel este utilizată pentru a da curs unor vicii ca alcoolismul sau frecventarea prostituatelor. Un salariu decent amenința deci, conform standardelor epocii, moralitatea muncitorilor, și așa fragilă și permanent susceptibilă de intenții reprobabile.
Un alt aspect nuanțabil al lucrării rezidă în sensul realist, conservator, acordat naturii umane, pe care autoarea o consideră „egoistă, înclinată spre minciună și trădare” (p. 143). Pornind de la o astfel de ipoteză, concluzia conform căreia între utopie și realitate, ultima înțeleasă drept sumă a naturilor umane și a acțiunilor lor conjugate asupra lumii exterioare – nu există „nimic în comun”, pare imposibil de ocolit. Natura umană nu este însă anistorică, ci depinde de diferitele contexte în care suntem socializați și socializăm la rândul nostru; cu cât o astfel de socializare are loc în termeni mai incluzivi, cu atât mai mult perspectivele optimiste asupra naturii umane capătă consistență. Utopiile abstracte și sterile sunt condamnabile, dar ele nu trebuie confundate cu idealurile atât de indispesabile pentru orice proiect politic, în special pentru cele demcratice. Iar scopul idealului nu este să se transforme în realitate, ceea ce este de-a dreptul imposibil deoarece în acest caz, oricât de improbabil, idealul încetează să existe și devine altceva, ci să orienteze realitatea în direcții cât mai mulțumitoare pentru cât mai mulți dintre noi.
Cronică de Emanuel Copilaș
