Un nou volum, o nouă dedicație

Volumul IX al seriei O inimă de Broscuță aduce în prim plan povestea Puiului de Veveriță care cade victimă cercului vicios al escrocheriilor, al Șarpelui de aur, și învață astfel lucruri pe care nici nu credea că le va învăța vreodată. Joacă alba-neagra atât în târguri, cât și cu sufletul său, cu adevărurile spune și nespuse, cu speranțele și idealurile sale.

Șarpele de aur este o metaforă a vieții condusă de valori materiale care, de multe ori, anihilează valorile morale și bucuria de a trăi o viață simplă și fericită. Șarpele de aur este lipsit de suflet și pietrifică totul în jurul său, înlătură orice altă valoare care i-ar putea face concurență. Toate relele din lume sunt cauzate de bunurile materiale (Șarpele de aur), culminând cu întunecarea minții și pustiirea sufletelor.

Puiul de Veveriță este copleșit de acțiunea Șarpelui. În ultimul moment, întâlnirea cu Ființa Divină se dovedește a fi liniștitoare și revelatoare. Eroul nostru este învestit cu o misiune pe care va trebui să o ducă la bun sfârșit până la adânci bătrâneți, iar una din recompensele pe care le primește va fi legată de cunoaștere (despre care vom afla în volumul X).

Dedicația autorului Gheorghe Vîrtosu, care precede povestea din volumului IX, Șarpele de aur, este tulburătoare și plină de învățăminte.

Dedic volumul al IX-lea, Șarpele de aur, Mariei Ivanova.

Numele însuși poartă pecetea colonizării neamului. Una dintre consecințele directe ale acestui fenomen a constituit-o pocirea identității noastre, propriile nume transformându-se în cicatrici dureroase ale demnității.

Maria Ivanova nu mai este un personaj asemenea celor din dedicațiile anterioare. Nu mi-a fost o persoană apropiată, dar mi-a marcat profund perioada copilăriei. Ea este mai degrabă o metaforă, un simbol. Din păcate, unul nefericit…

Nu îmi amintesc cu plăcere de acest episod al copilăriei. Din contră: e o amintire traumatizantă, iar învățăturile trase de-a lungul timpului îmi produc de fiecare dată durere, deoarece dezvăluie o latură negativă a vieții comunității noastre. E și mai trist faptul că această stare pe care o percep acum ca pe una degradantă persistă în satul din care provin. Poate că sătenii mă vor judeca pentru că voi vorbi despre Maria Ivanova și despre ce a însemnat ea pentru satul nostru, pentru că nu e ceva cu care să ne mândrim. Îmi voi asuma acest risc.

Oare ar fi mai bine să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic? Să dăm totul uitării? Dar ce te faci dacă depistezi că această cangrenă nu se află doar în comunitatea ta mică, „inexistentă” pe harta lumii, ci că și-a extins tentaculele la nivelul întregii țări? Chiar și mai grav: la nivelul întregii lumi! Când vezi că totul se petrece la fel, doar că la scări diferite! Raportat la națiuni, și nu la indivizi!

De aceea nu pot să tac, nu mă pot preface că am uitat. Iar dacă vorbim despre rușine, poate că ar trebui să ne fie… deoarece continuăm să le facem altora ceea ce nouă nu ne-a plăcut vreodată să ni se întâmple. Nu luăm în calcul faptul că primim întotdeauna ceea ce oferim și, în consecință, ceea ce merităm. Nu ținem cont că faptele sunt oglinda noastră. Ce i s-a întâmplat acestei femei, Maria Ivanova, viața ei trăită sub pecetea blestemului, se identifică, de fapt, cu soarta întregului nostru sat față de restul țării și cu soarta țării noastre în raport cu lumea întreagă.

Oriunde în lume există victime și oameni cărora nu le pasă de cei mai slabi decât ei. Peste tot persistă batjocura față de semeni, pe criterii bazate pe rasă, religie sau altele. Pentru orice ne găsim scuze în fața celorlalți, dar mai ales în fața noastră, tocmai pentru a ne argumenta faptele și gândurile josnice. Justificăm totul și ne permitem comportamente abominabile.

Deschid albumul amintirilor copilăriei, mai ales toamna. De ce toamna? Nu știu, poate pentru că acest anotimp se identifică cu despărțirile, cu răceala, cu finalurile, cu… moartea. Poate că toamna este un anotimp a cărui menire este să ia cu sine tot ce e mai viu, mai strălucitor în această lume, ducându-le… Unde oare?

Ca și cum nu ar fi de-ajuns această nostalgie perpetuă provocată de venirea toamnei, de fiecare dată când mă întorc în trecut regăsesc regretele săvârșirii unor fapte, la fel de vii ca în momentul când au avut loc. „De ce?”, mă trezesc întrebându-mă. Poate pentru că sunt pedepsit să nu le uit, ci, din contră, să mi se întipărească pentru veșnicie în suflet, să le duc cu mine și pe celălalt tărâm?

Oricum, gândindu-mă la Maria Ivanova, ziua care îmi revine cu persistență în minte este tot una de toamnă. Era o vreme răcoroasă, brăzdată de o ploaie rece, ciobănească. Așa au botezat strămoșii noștri cunoscutele ploi de toamnă, care pot dura și săptămâni în șir, fără să facă rău cuiva.

În ziua de care pomenim, ploaia a stat la un moment dat și natura a fost vizitată imediat de un curcubeu. Era atât de agitat! Ai fi zis că se rătăcise de familia sa, mai ales că toamna curcubeiele își fac apariția destul de rar, numai în cazuri de excepție!

Mă întorceam de la școală împreună cu mulți copii, aproape înotând pe drumul desfundat, plin de noroi. Cizmulițele ne erau grele, abia pășeam. Cu fiecare căsuță apărută în cale, deveneam tot mai puțini, luându-ne rămas-bun de la câte unul dintre noi.

Eu stăteam tocmai în marginea cealaltă a satului, astfel că, voiam sau nu, îi însoțeam aproape pe toți în drumul spre casă. La un moment dat, dacă îmi amintesc bine, mai rămăseserăm vreo zece băiețandri. Eram cel mai mic dintre ei. Mergeam anevoie, târându-ne picioarele prin noroi, simțindu-le din ce în ce mai grele. Fiecare se gândea la ale sale, nu vorbeam între noi. La un moment dat, am auzit un strigăt, de parcă cineva i-ar fi împuns un cuțit în spate unuia dintre noi.

— Mașunea! se auzi strigând o voce răgușită, urmată de alte glasuri din grupul nostru.

M-am speriat! Fusese mai mult un geamăt disperat, de parcă cineva văzuse lupul pe timpul zilei!

M-am întors, privind în toate părțile. Băieții s-au retras repede sub gardul gospodăriei din partea stângă a drumului. Rămăsesem încremenit chiar în mijlocul străzii! Nu înțelegeam ce se petrece, pentru că nu vedeam pe nimeni!

— Pfiu! s-a auzit un șuierat puternic, a pustiu.

Unul dintre băieții de sub gard îmi făcea semn să mă apropii de ei. M-am conformat imediat. Era să scap o cizmă din picior, cum mă grăbeam să ajung la dânșii.

— Ce-i, frate? Ce se petrece? l-am întrebat în șoaptă când m-am alăturat băieților. Pe cine ați văzut?

— Sst! mă țistui băiatul care mă chemase. Vino aici și taci! mi-a șoptit el.

M-am conformat din nou.

Un alt băiat, mai mare, aflat mai la margine și despre care aveam să aflu că strigase adineaori „Mașunea”, s-a ițit peste gard. Apoi s-a întors către noi înfiorat și ne-a zis cu voce gâtuită:

— Băieți, vine spre noi!

— Vine? De unde? întrebă altul curios, care, ca și mine, nu văzuse despre cine era vorba și din cauza cui se stârnise toată panica.

— De-acolo! răspunse băiatul cel mai mare dintre noi, arătând undeva în fața lui, către o răscruce a ulițelor.

— E… departe? interveni bâlbâit băiatul care mă chemase alături de ei.

Am înțeles că știa despre ce e vorba.

— Nu, nu! Nu e departe! răspunse tovarășul nostru mai mare.

Am tăcut cu toții. Era frig, eram uzi, începuserăm să tremurăm. Din gură ne ieșeau aburi, ne auzeam respirațiile și clănțănitul dinților.

— Ce vom face acum? sparse tăcerea un băiat aflat mai în spate, lipit de gard.

Băiatul care avusese inițiativa își scoase ghiozdanul din spate, îl agăță de gard și, suflecându-și mânecile, se aplecă să adune câteva pietre de pe jos. Zâmbind răutăcios, îi îndemnă și pe ceilalți să facă la fel. Nici eu nu m-am lăsat mai prejos! Numele Mașunea nu îmi spunea absolut nimic! Mă gândeam că poate fi vorba despre un câine vagabond care trebuie gonit, să nu facă rău vreunui copilaș sau vreunui bătrân neajutorat. Poate că din cauza asta era botezat astfel, pentru că unei ființe umane nu i se potrivea nicidecum acest nume.

Așa procedam de obicei când vedeam vreun maidanez rătăcit, ajungând prin preajma gospodăriei noastre: îi dădeam o lecție, pentru ca altădată să ne ocolească! În fiecare zi dispăreau păsări sau puișori…

Concentrat la toate acestea, m-am înfiorat, simțind răceala pietrelor pe care le adunam în grabă de pe jos.

— Băieți! Sunteți gata? l-am auzit în aceeași clipă pe băiatul care avusese inițiativa acelui „asalt”.

— Da! i-au răspuns cei mai mulți dintre noi, grăbindu-se să-i arate bolovanii strânși.

— Atunci… după mine! îi îndemnă el ca un adevărat comandant.

Mai întâi ieși el pe drum, de sub gard și începu să arunce cu pietroaie în ținta pe care nici până acum nu o identificasem, strigând exaltat:

— Mașunea! Mașunea!

L-au urmat curând și ceilalți. Când am vrut să ies și eu, să văd măcar despre ce era vorba și să mă alătur acțiunii lor, băiatul din spatele meu mă prinse de haină și mă opri din fugă.

— Tu să rămâi aici… îmi zise.

Am vrut să ripostez și am pornit iar! Dar el mă trase atât de tare, încât am căzut sub gard, în noroi.

— Ha! Ha! Ha! râse băiatul victorios, ieșind de sub gard și alăturându-se celorlalți.

M-am bosumflat. Scăpasem din mână pietrele pe care le adunasem de pe jos și, ridicându-mă anevoie, am încercat să mă șterg de noroi. Am reușit să mă curăț cât de cât, dar, auzind ce entuziaști erau băieții, am simțit din nou nevoia să fiu și eu cu ei. Am cules pietrele pe care le scăpasem și am vrut să ies de sub gard. Nu am apucat să fac nici măcar un pas, că băieții s-au și întors. Luându-și ghiozdanele și bulucindu-se unii în alții, au rupt-o la fugă fără să mă mai bage în seamă.

Toată agitația lor m-a speriat. Panicat, am aruncat iar pietrele, mi-am luat ghiozdanul și, tiptil, atent ca să nu fiu văzut, am ieșit și eu de sub gard. Am luat-o la sănătoasa, la fel ca băieții. Curios, însă: în urma mea nu auzeam nimic, nici schelălăieli, nici observații de la cineva…

Nedumerit, am privit peste umăr, să văd de cine fugeau „curajoșii” mei colegi. Și mai ales… pe cine bătuseră cu pietre.

Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr în mijlocul drumului o mogâldeață, ceva nedefinit la o primă vedere, de o culoare întunecată. Ai fi zis că e o movilă de noroi! Rămăsese în urma mea, cam la 50 de metri. Nu deslușeam ce este, așa încât m-am oprit. Curiozitatea mă chinuia, nu alta! Ploua mărunt, ceea ce îmi afecta vederea. Am făcut cale-ntoarsă: precaut, mai întâi un pas, apoi al doilea… Mă ștergeam la ochi din cauza picăturilor de ploaie. Încă un pas, apoi încă unul… Începeam să disting „arătarea”: nu era un animal, cum crezusem, căci purta haine! La un moment dat, s-a mișcat. Mi s-a oprit respirația! Ființa aceea era vie! Și-a descoperit fața, peste care ținuse până atunci o mână, probabil pentru a se apăra de lovituri. Era o femeie!

— Ei! am tresărit, de parcă cineva mă fripsese.

Mi-am dus mâna la piept din reflex: parcă mă înjunghiase cineva cu o suliță fierbinte.

— Doamne, dar e imposibil! am șoptit șocat.

Am mai făcut un pas și m-am uitat mai bine. Da, era o femeie în vârstă. Îi vedeam părul lung, ieșit de sub batic, năclăit de noroi. Când am realizat ce făcuseră băietanii aceia, iar eu mă aliasem cu ei, m-au copleșit regretele și rușinea. Mi-o imaginam pe bunica, de care toată viața mi-a fost dor, căci nu m-am putut bucura de ea. Căutam totuși din priviri un câine, un animal pe care ei îl atacaseră, ca să îi absolv de vina rușinoasă. Nu puteam să accept acea realitate. Dar nu, nu mai era nimic altceva prin apropiere!

Abia atunci am înțeles de ce fugiseră „eroii”. Din instinct, am privit în jur, ca să-mi dau seama dacă nu cumva mă văzuse cineva și să le spună părinților despre fapta noastră! Dar nu era nimeni. Ploaia deasă și rece îi țintuise pe toți prin case. Am vrut să mă întorc, să fug după băieți, ca să nu fiu prins singur asupra faptei regretabile care mă incrimina și pe mine.

Dar ceva mă țintuise locului: inima îmi cerea imperios să văd femeia mai de aproape, să o cercetez. Poate avea nevoie de ajutor. Așa fusesem învățat de părinți că se procedează în asemenea împrejurări: să nu las nici măcar animalele la nevoie, darămite un om!

Am privit în urma băieților, însă nu se mai vedea niciunul. Intraseră pe ulița noastră lăturalnică, iar drumul era pustiu. Se mai auzeau ecouri stinse ale chicotelilor și hlizelilor lor: erau mulțumiți de cum o hăituiseră pe biata femeie. Am strâns pumnii, am scrâșnit din dinți și m-am apropiat hotărât de victima plină de noroi.

— Fie ce-o fi! mi-am zis, căutând să mă încurajez singur.

Ca să mai amân totuși momentul apropierii de femeie și să am timp să îmi reglez respirația precipitată și ritmul galopant al inimii, m-am oprit în dreptul unei băltuțe și, tacticos, m-am spălat pe mâini de noroi. Nu voiam să mă suspecteze că și eu m-aș fi numărat printre cei care o batjocoriseră. Apoi m-am îndreptat de spate, am murmurat un început de rugăciune și, cu pași nesiguri, m-am apropiat de ea. Voiam să o întreb dacă are nevoie de ajutor, dar recunosc că îmi era tare teamă. Mă gândeam să nu fie cumva beată și să aibă vreo reacție necontrolată, să nu fie mânioasă și dornică de răzbunare pentru ce i se întâmplase!

Îmi auzeam inima bubuind să-mi sară din piept. Mai aveam puțin până să ajung la ea. Ca din senin, însă, de pe o uliță ce se intersecta cu drumul principal, ieși în clipa aceea o femeie ce ducea o vacă legată cu funia de coarne.

— Pfu! am răsuflat cât de cât ușurat.

„Iată, femeia asta va ajunge înaintea mea la bătrâna căzută în noroi și îi va acorda ajutor”, m-am gândit.

Chiar o compătimeam pe victimă, condamnându-i pe băieții iresponsabili. Mi-am propus deci să nu mă mai opresc în dreptul bătrânei, pentru a nu părea suspect. Pășeam tot mai încet, astfel încât femeia cu vaca să ajungă ea mai întâi lângă bătrâna nevoiașă. Să fie ca și cum am ajuns în dreptul lor întâmplător! Dacă mă întreba ce-i cu mine, intenționam să răspund că mă întorceam la școală. Ba nu! Că am uitat ceva la școală!

Femeia vătămată nu se ridica, mi se părea chiar că geme surd. Probabil avea dureri. Stătea în fund, adunând ceva în jurul ei. Am crezut că e vorba despre pietrele cu care fusese lovită, de care avea nevoie pentru a le demonstra ce i se întâmplase celor care o vor vedea în postura respectivă!

Am urmărit atent cum cealaltă femeie, care venea cu vaca din sens opus, a ajuns în dreptul victimei. Dar nu mică mi-a fost mirarea să văd că trece pe lângă ea ca și cum nu o văzuse! De parcă nici nu exista acolo!

Am rămas șocat de atitudinea ei. Nu puteam înțelege una ca asta. Când a ajuns și în dreptul meu, am vrut să o salut și să îi spun că era un caz ce avea nevoie de ajutor! De asemenea, voiam să îi văd bine chipul, ca să o țin minte!

Însă ea s-a arătat preocupată să grăbească animalul, trăgându-l de curmei. Femeia se purta ca și cum nici pe mine nu m-ar fi văzut! Am rămas cu gura căscată: eram din nou singur cu bătrâna vătămată. Acum ajunsesem și mai aproape de ea. Înaintam cu pași din ce în ce mai mici spre dânsa…

Femeia bălmăjea ceva, ca și cum ar fi vorbit singură. Mă concentram, sperând să înțeleg măcar ceva din spusele sale. Am distins câteva cuvinte clare:

— Așa îți trebuie, Mașune blestemată! Dacă nu ți-ai găsit alt drum să te întorci acasă…

Am rămas șocat: femeia se învinovățea pentru ce pățise. Auzind apelativul „Mașunea”, am tras imediat concluzia că acesta era numele său! „Ce nume ciudat!”, mi-am zis în gând. Nu îl mai auzisem până atunci.

„Regretă că a venit pe acest drum. Crede că de aceea a pățit-o”, mi-am zis. Nu înțelegeam nimic. Se mai întâmpla ca noi, copiii, să ajungem pe alte ulițe decât cele pe care locuiam. Iar copiii de pe-acolo se legau de noi din diverse motive: ba din gelozie pentru fetele lor, ba din cauza surorilor sau a unor rude… Dar la ceea ce asistasem în ziua respectivă, ca un om matur să fie pur și simplu atacat pentru că și-a permis să ajungă poate din întâmplare pe altă uliță decât cea pe care locuiește era pur și simplu ieșit din comun pentru mine! În primul rând, niciodată nu mai văzusem copii din sat care să atace un om matur! Darămite un bătrân neputincios… Nu conta nici dacă erau străini sau poate beți!

Nu-mi reveneam, nu puteam să accept ceea ce văzusem! Și apoi, nici măcar băieții nu erau de pe ulița respectivă, ca să se creadă stăpâni acolo! Contrariat, m-am apropiat de bătrână hotărât să o ajut, indiferent de consecințe. Unde mai pui că mă simțeam vinovat de ce i se întâmplase. Fusesem un grup de băieți care ne cunoșteam între noi. Ar fi trebuit să intervin, să nu le dau voie să acționeze așa, chiar dacă erau mai mari decât mine! Trebuia măcar să îi previn că le voi spune părinților ce aveau de gând să facă! Astfel, aș fi împiedicat acea faptă josnică.

Curajul îmi creștea pe măsură ce mă apropiam de bătrână. Era plină de noroi și totuși mi-a atras atenția ceva de culoare verde. Un punct viu pe acel drum plin de noroi!

„Ce să fie?”, m-am întrebat curios. Când m-am apropiat, mi-am dat seama că era un măr, pe jumătate murdar. Uitându-mă de jur-împrejur, am descoperit mai multe mere, cartofi, pere și ceapă…

M-am uitat compătimitor la femeie. Avea alături un coș din nuiele, la fel de murdar. Reușise să adune în poala plină de mâl câteva dintre obiectele împrăștiate. Am înțeles imediat: când a fost atacată de băieți, a scăpat coșul pe jos.

Vinovat, m-am aplecat iute, să o ajut să le adune. Am luat mai întâi mărul și m-am ridicat, curios să o mai cercetez pe femeie. Sărmana, a crezut că este atacată din nou! A ridicat iute coșul, aruncând tot ce era înăuntru și, plin de noroi cum era, și l-a pus pe cap, ca să se protejeze.

— Vă rog… Vă rog, copii… Vă promit că nu voi mai trece pe aici, dar nu mă mai atacați! Vă implor! Mă doare!

Femeia mă implora să nu o lovesc… A fost cât pe ce să izbucnesc în plâns de mila ei. Vocea înăbușită, răgușită poate de plâns, mi-a sfâșiat inima.

— Nu, nu! Nu te lovesc… Eu… am șoptit, abia abținându-mă să nu plâng. Vreau doar să te ajut! am reușit să îi spun.

Cu mâna tremurândă, i-am întins mărul, ca să înțeleagă că nu vreau să o lovesc. Femeia tăcu, ițindu-se la mine printre împletiturile coșului, de pe care se prelingeau picături de noroi.

— Uite, ține… am șoptit, întinzându-i mărul.

Femeia ridică puțin coșul și pe sub marginea lui se uită pe drum. Se gândea să nu fie o capcană: îi era teamă că, imediat ce și-ar fi dat coșul jos, să nu se trezească din nou atacată de banda de băietani. Nu văzu pe nimeni în afară de mine. Speriată, îmi zise în șoaptă:

— Adică… pe tine nu te deranjează că am trecut pe-aici, pe acest drum?

Îmi înghițeam cu greu lacrimile.

— Nu… am șoptit.

M-am apropiat și mai mult. Abia atunci am descoperit că avea la tâmpla dreaptă o rană mare. Sângera! Cu siguranță cineva dintre băieți o lovise cu pietroiul. Nu cred că fusese așa dinainte. Mâna care ținea coșul era plină de vânătăi, probabil tot de la loviturile primite.

— Nu te deranjează? șopti ea din nou. Ciudat!

Nu am mai zis nimic. Cu mișcări stângace, femeia scoase coșul de pe cap și, așezându-l în fața ei, începu să culeagă merele, cartofii și tot ce-i căzuse din el. Dar nu mă slăbea din priviri.

O urmăream stingher, neștiind ce să fac. Am vrut să ridic și un alt măr de pe jos, dar femeia se opri din nou, speriată.

— Vreau să te ajut! i-am explicat, arătându-i că nu am nimic în mână.

— Copile, tu ești din altă comună? mă întrebă femeia curioasă. Te-ai rătăcit și tu, ca și mine, pe acest drum stăpânit de suferință? adăugă încetișor.

— De suferință? am repetat tulburat.

Era drumul pe care îl făceam zi de zi până la școală și înapoi! Niciodată nu mă gândisem că poate fi… stăpânit de suferință!

— Da, băiete, așa e, cum spun eu… De vreme ce, pășind pe dânsul, ajungi să suferi. Nu am altă explicație decât că e un drum stăpânit de suferință!

Niște zgomote puternice venite din spatele ei ne întrerupseră discuția. Am privit într-acolo speriați amândoi, mai ales ea, și am văzut că de pe o uliță ieșise o căruță și se apropia în fuga mare de noi. Femeia a intrat în panică. Începu să bolborosească, strângând cu repeziciune lucrurile împrăștiate. Ar fi trebuit să se ridice totuși! Era în mijlocul drumului, iar căruța venea în galopul calului! M-am apropiat să o ajut, bănuind că nici căruțașului nu avea să-i fie milă de ea și cine știe ce tragedie s-ar fi petrecut!

Femeia strânse de pe jos și o bucată de pâine înnămolită, pe care o șterse de poalele sale la fel de murdare, o sărută cu pioșenie și o puse în coș. Avusese și o sticlă de lapte, dar loviturile o spărseseră și femeia se străduia acum să strângă cioburile, să nu le lase în drum. Se întinse și după alt măr, după niște cartofi!

Doamne, mi se rupea inima pentru biata femeie! Cine știe cu cât sacrificiu făcuse rost de toate merindele acelea! Iar acum le făcuse una cu noroiul…

Am ajutat-o repede să le adune și apoi să se ridice. Ne-am retras împreună sub gard, ca să lăsăm căruța să treacă.

Omul din căruță, cu pelerină pe cap, trecu prin dreptul nostru uitându-se ca la niște extratereștri, apoi dădu bice calului, zorindu-l. Mi se păru că o cunoștea pe femeie, dar faptul că acum era alături de ea un copil îl făcu să holbeze ochii! Nu întreprinse însă nimic, ci trecu pe lângă noi ca și femeia cu vaca de mai devreme.

Am fost din nou șocat: până atunci nici nu bănuisem că oamenii din satul nostru pot fi atât de indiferenți la suferințele altora!

Am vrut să îi propun femeii să cerem ajutor căruțașului, poate că ar fi dus-o acasă. Era rănită, speriată și avea nevoie de cineva care să o sprijine! Dar ea, intuind parcă ce aveam de gând, mi-a pus mâna slăbită pe umăr, zicându-mi:

— Lasă…

— Cum lasă?… am dojenit-o. Ai nevoie de ajutor! Privește! i-am spus întinzând degetul către tâmpla ei. Ai o rană mare! Sângerează!

Vocea îmi tremura. Simțeam că intru în panică, pentru că situația mă depășea! Femeia zâmbi și mă privi admirativ. Îmi prinse mâna pe neașteptate și vru să mi-o sărute fiindcă mi se făcuse milă de ea. Am tresărit, retrăgând-o cu putere! Gestul ei m-a deranjat…

— Copile, nu-ți face griji pentru mine! Mă simt bine, crede-mă!

O priveam cu ochii cât cepele: murdară de noroi din cap până-n picioare, cu alimentele compromise, cu capul spart, cu mâinile umflate și vinete… Iar ea avea puterea să îmi spună că se simte bine?!

Femeia zâmbi, deslușindu-mi emoțiile. Era un zâmbet amar, însă se străduia cât putea să nu mă încarce cu durerea ei. Ca să mă convingă, își șterse rana cu dosul mâinii. Apoi o șterse apăsat de haina plină de noroi. Nu știam ce să fac! Stângaci, am vrut să îi propun ceva, deși nici eu nu știam ce anume! Dar ea mă întrerupse înainte să deschid gura.

— Cred că pentru tine ar trebui mai degrabă să ne facem griji! șopti compătimitor la adresa mea.

— Pentru mine? am bâiguit.

— Da, pentru tine… îmi spuse femeia punându-mi un deget pe piept și lăsând o urmă murdară de sânge amestecat cu noroi. De unde ai apărut aici? mă întrebă brusc.

Am început să mă bâlbâi.

— Trebuie să te însoțesc! îmi făcu femeia o propunere cel puțin bizară. Să te petrec până la casa ta! Ia spune-mi, unde locuiești?

— Eu… eu… m-am bâlbâit, gândindu-mă imediat la mama.

Ce avea să spună când m-ar fi văzut la poartă cu această femeie străină și traumatizată? Cu siguranță ar fi început o investigație, ca să afle ce se întâmplase și cum am întâlnit-o. Mama era o persoană care nu putea să lase lucrurile baltă până nu se făcea o judecată, mai ales în asemenea situații, cu victime și vinovați. Nu conta că era vorba despre neamuri, vecini, prieteni ori străini, ea știa că orice vinovat trebuie pedepsit, să își asume fapta și să răspundă pentru ea.

— Da, da! Cu tine vorbesc! interveni femeia când văzu că mă deranjase inițiativa ei de a mă însoți până acasă. Sau… poate că ascunzi ceva în ghiozdănașul tău? își coborî vocea, privind peste umărul meu.

— Care… ghiozdănaș? am întrebat, neînțelegând ce vrea să spună.

— Vreun motănel?… întrebă zâmbind cu amărăciune bătrâna. Sau poate un cățeluș?… Unul micuț, de buzunar?…

Văzând că tac, își continuă „jocul”, rostind încetișor, surâzând:

— Sau poate un iepuraș?

— Ah, nu! Nu am nimic! m-am grăbit să îi anulez bănuielile. Nu am decât cărțile de astăzi. Manualele! Eu vin de la școală!

Căutam să fiu cât mai explicit, văzând că se uită la mine pierdută. Am vrut chiar să-i arăt: ce naiba, arătam eu ca și când aș purta după mine cățeluși sau iepurași? Eram băiat mare! Dar bătrâna mă opri:

— Și atunci de ce nu îmi spui unde locuiești? Uite: mă ofer să te însoțesc, ca să nu ți se întâmple ce am pățit și eu… Nu uita ce am spus: ulițele acestea sunt stăpânite de suferință! ținu ea să-mi sublinieze.

— Da… așa mi-ai spus… am murmurat, gândindu-mă la aceste cuvinte care mă înfioraseră.

— Copile, tu ești din această comună sau?… mă iscodi bătrâna.

M-am blocat, astfel că ea zise mai departe:

— Odată ce înveți în școala asta… Sau poate că ești din comuna vecină! Copiii de acolo tot la școala asta vin să învețe…

— Nu! De aici sunt! Dar de ce vrei să știi? am întrebat-o nerăbdător.

— Pentru că, dacă ți se va întâmpla ceva astăzi după ce m-ai întâlnit…

Bătrâna părea sincer îngrijorată și își pipăi rana.

— Mda!… am întrerupt-o, fără să-i dau voie să-i apară și alte suspiciuni.

— Bine, șopti femeia privind în jur. Dacă nu vrei să-mi spui… din cine știe ce pricină… Atunci poate că îmi vei spune al cui ești! Că eu cunosc toată suflarea din această comună!

Nu se dădu bătută, deși dădea dovadă de mult bun-simț. Am crezut că nu aud bine.

— Vorbești serios? Ești din comuna noastră? am întrebat-o șocat, la rândul meu.

Bătrâna zâmbi și dădu din cap că da.

Crezusem până atunci că știu toată suflarea din comuna mea, cum spusese bătrâna, dar pe ea nu o văzusem niciodată! Nici nu auzisem de ea! Era prima dată când o vedeam! Mă rog, se mai întâmpla ca unii bătrâni, din cauza neputinței, să nu iasă nicăieri din curte, iar noi creșteam fără să știm de existența lor, însă nu era cazul acestei bătrâne, pe care o țineau picioarele.

— Mda… făcu femeia dând din cap cu amărăciune. Te-a șocat această noutate? Să știi că și eu sunt surprinsă că te văd, continuă ea înainte de a-i răspunde. Mi-au interzis de multă vreme să traversez aceste drumuri pe timp de zi. De aceea nu-i mai recunosc pe copiii din sat! Se nasc, cresc… Așa ca tine…

— Ți-au interzis? Cine ți-a interzis? am întrebat repede, pentru că o ascultam cu mare atenție și aveam impresia că discut cu o arătare de pe altă lume.

Nu-mi imaginam cine ar fi avut acest drept, cine și-ar fi permis să-i interzică unei asemenea ființe lipsite de orice putință să traverseze anumite ulițe din sat!

— Eh… oftă bătrâna. Indiferența, copile! A pus stăpânire, prin cine știe ce metode, pe demnitatea locuitorilor de-aici…

— Indiferența, am murmurat din ce în ce mai nedumerit.

Nu înțelegeam o iotă din ce voia să îmi transmită, iar acest lucru mă înciuda!

Arăta atât de deprimant! Era neîngrijită, neputincioasă, fără dinți, dar avea un limbaj asemănător cu cel al dirigintei noastre! Da, femeia, sau mai bine zis umbra aceea de femeie, dădea dovadă de înțelepciune, contrar aparențelor și ținutei sale sărăcăcioase. Trăgând aceste concluzii, îmi era atât de rușine pentru ce-i făcuseră colegii mei, că îmi venea să intru în pământ! Se pare că fusese și încă era o femeie lucidă, rațională, dacă nu chiar… cultă! Dar se vede că viața ei luase la un moment dat o turnură dramatică. Cea mai grea boală a societății, depresia, pusese stăpânire pe mintea și sufletul său, iar ea nu-i făcuse față. Când pășim pe tărâmul existenței în această lume, avem impresia că toți avem șanse egale în fața vieții, că primim aceleași lucruri (plăcere, fericire sau hrană) de aceeași calitate și în aceleași cantități. Însă, Doamne, cât ne înșelăm! Și, după toate acestea, inventăm tot noi fel de fel de legi care ne fac să nu mai fim egali.

În realitate, lucrurile nu stau deloc astfel. Poate mă veți contrazice sau îmi veți cere argumente pentru aceste afirmații. E simplu: să luăm exemplul unei mame, indiferent de specia căreia îi aparține, animal sau ființă umană. Dă naștere mai multor copii, precum îi este menirea. Însă nu voi fi niciodată de acord că oferă dragoste în mod egal fiecăruia dintre pruncii săi, oricât de mult am susține asta. Subiectivitatea există: pe unul îl iubește mai mult pentru un dar de-al său, pe unul pentru frumusețe, pe altul pentru umor, pe altul pentru hărnicie și așa mai departe. Nu-i așa că pare nedrept? De ce să se întâmple asta? Nu e fiecare dintre copilași o fărâmă din aceeași mamă? Ba da. Însă nu știu cine ar putea oferi un răspuns sincer și complet la întrebarea mea. Merg mai departe chiar și susțin că nici măcar nu există un asemenea răspuns.

Oricum, am rămas cu gura căscată ascultând-o pe femeia neajutorată din fața mea. În timp ce o priveam și mă gândeam la cele spuse de ea, nu surprindeam esența vorbelor sale, în profunzimea lor.

— Văd că-ți faci griji! interveni femeia. Te temi să te însoțesc. Desigur, cred că te gândești și la mama ta: ce va spune când ne va vedea împreună la poartă? Ce va gândi despre mine?

Nu am răspuns. Parcă îmi citea gândurile și îmi era rușine.

— Mda… oftă bătrâna. Dacă tu refuzi să te conduc acasă, măcar spune-mi al cui ești! Ți-am zis, îi cunosc pe toți! Voi ști cine a vrut să mă ajute! E uimitor pentru mine să văd că am trezit mila cuiva… a adăugat în șoaptă.

O ascultam trăsnit. Nu puteam să rostesc niciun cuvânt.

— Sau poate că… nu cunoști numele mamei tale? încercă o glumă, surâzând cu aceeași amărăciune.

— Ah, ba da! am spus repede, scuipând picăturile de ploaie care se grăbeau să-mi intre în gura deschisă de uimire, de era cât pe ce să mă înec.

— Nu! Nu! Chiar cred că nu știi! susținu femeia, pentru a mă provoca.

— Sunt al Eugeniei Vîrtosu! am rostit repede.

Din pura și copilăreasca dorință de a o contrazice, ca să îi arăt ce și cât știu, mă dădusem în vileag. Când mi-am dat seama ce-am făcut, era prea târziu. Mă deconspirasem singur! Am închis gura, mușcându-mi limba. Femeia observă grimasa mea și înțelese că m-am speriat pentru că îi făcusem cunoscut numele mamei. De vreme ce spusese că ea știe pe toată lumea din sat, însemna că-mi știe și adresa.

M-a privit compătimitor. Mi-a pus mâna pe creștet și mi-a dat la o parte bretonul de pe frunte, cu mișcări cât mai delicate cu putință.

— Copile, nu-ți fie teamă… a șoptit. Ai rostit numele celei mai gospodine femei din sat! căută să mă îmbuneze. Eugenia Vîrtosu e solicitată de toți la orice sărbători de seamă: nunți, botezuri, înmormântări… Copturile făcute de mâinile ei sunt întotdeauna reușite! Și atât de gustoase! adăugă țuguindu-și buzele admirativ. Lumea din sat spune că a fost înzestrată cu binecuvântatul dar de a face pâine și copii frumoși ca tine. Ce poate fi mai minunat? șopti zâmbind stins și privind pâinea murdară din coșul ei.

— De unde știi? am murmurat.

— Am gustat din bunătățile făcute de mâinile mamei tale. Și nu o dată!

Am văzut cum i se înviorează privirea.

— Mai ales porumbeii făcuți de ea din aluat…

Plescăi din nou ușor din buze, a plăcere.

— Când a fost asta?

— Ce? zise femeia.

— Când ai gustat din bucatele mamei? Am însoțit-o mereu peste tot, dar nu te-am văzut niciodată!

— Ah… Pe când nu aveam interdicții, dădu femeia din mână.

Venise rândul meu să o descos:

— Când s-a întâmplat asta? Când ai cunoscut-o pe mama?

— Pe când aveam voie să particip și eu la aceste sărbători, șopti ea.

— Când? Când?

Voiam informații cât mai exacte.

— Ei, copile… spuse bătrâna privind în zare. Dacă aș putea să întorc anii tinereții, cred că de mică aș fi plecat din această comună. Mă simt ca într-o pușcărie în satul meu! E rușinos, dar e adevărat. Nu fac decât să simt povara pedepselor din partea unora care au fost înzestrați să aibă parte de viață împlinită…

— Și de ce nu iei parte acum la sărbătorile comunei? Cine îți interzice? am întrebat-o stupefiat de cele auzite.

Femeia îmi răspunse privindu-mă resemnată:

— Demnitatea mea… sau a locuitorilor satului…

— De ce spui asta? Parcă satul nostru ar fi de păgâni! Și eu locuiesc aici și nu-mi place ce spui…

Mă treceau fiori din cauza a ceea ce-mi spusese bătrâna.

— Copile, la o sărbătoare, oricare ar fi, botez, nuntă sau la un necaz – și mă refer aici la înmormântări –, toți vor să fie însoțiți de oameni de onoare. Or, eu sunt un condamnat al sorții! spuse arătând spre ținuta ei. Cine ar vrea să mă aibă alături?

— De ce spui asta? am șoptit cu tremur în voce, pentru că îmi era tare milă de ea.

Știam regulile comunei. Poate că la nuntă sau botez veneau doar invitații, dar la înmormântări cum să interzici cuiva să vină să-și ia rămas-bun de la cel plecat dintre noi?

Femeia își șterse cu dosul mâinii rana de la tâmplă și privi urma de sânge.

— Tu nu ești bolnavă! am continuat, urmărind-o înfrigurat. Ai picioare, mâini… mintea ți-e lucidă. Da, ai o vârstă! Și ce dacă? Nimeni dintre cei înzestrați cu o viață lungă nu poate scăpa de neajunsurile bătrâneții…

— Ei, copile, interveni femeia, văzându-mă atât de pătimaș. Se vede că inocența ta, puținii tăi anișori…

Făcu o pauză, iar eu o urmăream cu atenție. Bătrâna privi în zare.

— Ce-i cu ei? am rostit încetișor.

— În fine… Mă bucur că inocența ta te protejează de realitatea crudă a vieții, care încearcă să te pască exact cum face un bobocel cu firul crud al ierbii. Și… ferească Dumnezeu să îi fii pe plac! Că atunci viața te va „săruta” cu dor chiar de ziua ta! Sau în alte clipe fericite ce-ți sunt date! Vei purta „sărutul” vieții, care te va evidenția în mulțime. Dar cine va profita, copile, de acest lucru, va fi însăși suferința!

— Suferința? am bălmăjit eu, neînțelegând nimic.

— Da, suferința va dori să te aibă în capul mesei la toate sărbătorile.

— De ce?

— Pentru că vei purta sărutul vieții și vei fi diferit de ceilalți! Astfel, avându-te lângă ea, suferința va considera că are la masă anumite valori, cum este însăși măreața viață! Nimeni nu ar dori să îi pășească pragul de bunăvoie…

— Cui?

— Suferinței, doar despre ea vorbim, nu?

— De ce?

— Știi tu pe cineva care să își dorească să aibă în preajmă suferință? De bunăvoie? Mai ales în cele mai fericite clipe ale vieții?

— Nu! am răspuns.

— Păi, vezi? zâmbi bătrâna. Viața se vrea frumoasă! Iubită! Respinge cu vehemență să fie însoțită de suferință, căci ar avea de pierdut. Și atunci, suferința îi va căuta pe cei ca tine, care poartă sărutul vieții, pentru că, însoțindu-i, se va simți onorată, plină de cinste, dorită! Va considera că alături de ea se află însăși viața! Îndrăgindu-te pe tine, e ca și cum o parte din viața ta îi aparține! Nu îi va păsa de tine! Doar sărutul vieții pe care îl vei purta va face ca suferința să se agațe de tine, înfiindu-te pe vecie. De acest sărut al vieții e interesată suferința, pentru că doar el îi conferă continuitate, îi asigură existența!

Sub ploaia rece și tot mai deasă, făceam eforturi mari să pricep tâlcul vorbelor bătrânei. Abia când am crescut, trecând la rândul meu prin adevărate drame, am înțeles sensul acelor cuvinte rostite cu durere de bătrână, botezate de niște picături de sânge, menite să le aprofundeze valoarea.

Eram vădit tulburat:

— Tu…

Femeia zâmbi, de parcă s-ar fi bucurat de exprimarea mea:

— „Tu”? Îmi spui „tu”, ca între prieteni?

— Adică… dumneavoastră… Scuzați-mă, vă rog! am început să mă bâlbâi, plecându-mi privirea rușinat.

Nu-mi dădusem seama că așa i-am spus. Femeia își dădu părul într-o parte, cu un gest destul de cochet.

— „Dumneavoastră”! șopti bătrâna cu respect, privind spre cer. Doamne, ce zi mi-ai dăruit azi? Pentru ce merit? Acest copil mi se adresează ca unei doamne…

— Nu e așa cum spuneți… am adăugat abia auzit.

— Bun, dacă nu e așa… speculă bătrâna cuvintele mele, atunci de ce nu-mi dai voie să te conduc acasă?

Nu am zis nimic. Mi-am imaginat că poate crede că mi-e rușine să-mi fac apariția alături de ea prin sat și mai ales în fața mamei.

— Ei, copile, tare mi-a mai plăcut dintotdeauna libertatea! continuă bătrâna să vorbească, neașteptând răspunsul meu, ca să nu mă pună într-o postură proastă. Dar, din păcate, nu am avut parte de ea. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că măcar picioarele și mâinile nu îmi sunt legate…

Mi s-a părut că îi dau lacrimile.

— De ce vorbești așa? am întrebat-o.

Brusc, mă privi în ochi. Privirea îi era încețoșată.

— Odată ce nu am voie să merg pe toate ulițele satului pe timp de zi, când se bucură toți de razele soarelui, în satul unde m-am născut și am locuit dintotdeauna, cum aș mai putea vorbi despre libertate?

Făcu o pauză și mă privi, apoi se uită către cer. Afectată poate de lumina mult prea puternică, a închis ochii și a spus:

— Femeia despre care ți-am vorbit… cea înzestrată cu un dar deosebit… suferă din prima zi în care s-a născut…

— Tu… despre cine vorbești acum? am întrebat-o repede.

Inspiră adânc, își șterse fața de ploaie, apoi deschise ochii și, privindu-mă, îmi zise scurt:

— Despre mama ta!

Am tresărit:

— Mama mea? Și despre ce suferință este vorba? am întrebat-o devenind atent. Mama nu-i bolnavă! Poate o confunzi cu altă femeie!

Bătrâna mă privi lung și zise:

— Cu numele rostit de tine, Eugenia Vîrtosu, este o singură femeie în comuna noastră. E venită de după acel deal la noi în sat!

Întinse mâna ca să-mi arate.

— Cu mulți ani în urmă… Nu o dată am gândit despre ea că poate…

Tăcu și înghiți în sec.

— Ce ai gândit? am insistat.

Mă privi iarăși și zise cu o sinceritate distrugătoare:

— M-am gândit de multe ori că poate ea a fost cea care a adus în satul nostru suferința aceasta. O fi semănat-o, cu primii pași făcuți în comună, iar semințele ei au încolțit an de an, devenind tot mai puternică și ajungând să pună stăpânire pe drumurile noastre!

Am rămas din nou cu gura căscată, ascultând-o. Iar am fost cât pe ce să mă înec și am început să tușesc. Îmi venea să cred că băieții avuseseră dreptate s-o gonească, s-o lovească cu pietre, de vreme ce îmi vorbea așa! Însă am încercat să îmi alung repede acest gând.

Am luat-o la întrebări:

— Stai puțin… Adică o învinovățești pe mama pentru ce ai pățit adineaori?

M-am dat câțiva pași înapoi și am privit-o din cap până-n picioare cu ochi acuzatori, nu cu milă, ca până atunci.

— Nu, nu! spuse femeia fluturând grijulie din cap. Nu asta vreau să spun!

— Cum nu? m-am răstit. Și atunci, despre ce suferință vorbești, pe care ea ar fi adus-o în comuna asta?…

— Ei, copile, suferința este întâlnită peste tot în țara noastră. Dar acum vorbim despre altceva: tatăl tău a văzut-o pe mama ta într-o zi când, prin grație divină, curcubeul o însoțea pe muchea dealului. A fost o întâmplare, cum vrem noi să credem! Dar în viață nu există întâmplări, totul e programat! Iar tatăl tău s-a îndrăgostit de ea. Îți dai seama? Era însoțită de un curcubeu, deci cum să nu te îndrăgostești de o asemenea ființă?

— Lasă-l pe tata și curcubeiele! Nu te îndepărta de subiect! am spus dând din mână nerăbdător. Vorbești despre o suferință pe care mama ar purta-o încă de la naștere! Ce, crezi că nu aud bine? Îți dai seama ce vorbești? Noi, cei din familie, nu avem știință despre așa ceva! m-am revoltat în fața bătrânei.

— Copile… spuse femeia uitându-se lung la mine. Te rog, nu mă privi cu atâta ură! Simt că rănile îmi produc din nou durere, adăugă pipăindu-se la tâmplă.

— Cum să nu, dacă vorbești așa despre mama mea? O acuzi atât de grav că, din cauza venirii sale aici, comuna e bântuită de suferință! Cum crezi că mă simt când te aud vorbind așa?

Îmi venea să plâng. Știam că mama nu e originară din sat, ci ajunsese aici căsătorindu-se cu tata. Dar de aici și până la acuzațiile aduse de bătrână…

Tăcerea femeii mă întărâta și mai mult.

— Hai, vorbește! Spune-mi, de ce suferă mama? Ce suferință are? am întrebat-o.

— Mama ta, copile… răspunse agale femeia, neintimidată de iritarea din vocea mea. Mama ta își tăinuiește identitatea adevărată! adăugă cu voce înceată.

Nu am înțeles ce vrea să spună.

— Cum?

— Adică…

Căuta cuvinte simple cu care să îmi răspundă, ca să nu mă tulbure prea tare și să o înțeleg.

— Adică se teme să nu ai probleme la școală, iar colegii să nu vorbească despre adevăratele tale origini… despre identitatea ta.

Femeia se străduia să vorbească pe înțelesul meu, dar nu prea-i ieșea.

— Ce-i aceea identitate? am întrebat nedumerit.

— Identitatea înseamnă familia din care provii, neamul… îmi explică răbdătoare.

Numai la mama mă gândeam: în ce încurcături se afla toată familia din cauza ei? Ce ne ascundea? Ar fi putut ea să ne facă una ca asta? Sau poate că bătrâna vorbea aiurea… Iar dacă da… din ce motiv?

— Asta numești tu suferința mamei? am întrebat-o pe femeie.

— Da… confirmă ea repede. Când porți cu tine un secret, nu contează cât de important, ascunzându-l mereu de ceilalți, e imposibil să nu suferi.

— Pfu! am răsuflat adânc, auzind despre ce e vorba. Mă temeam că, Doamne ferește, suferă de vreo boală, despre care noi nu știm nimic. Dar așa…

— Copile! îmi zise femeia luându-mă de bărbie, pentru a fi mai atent la vorbele ei. Roagă-te lui Dumnezeu – că tot te-am auzit pomenindu-I numele sfânt – să nu fie vreodată nevoie să îți tăinuiești identitatea, cum o face mama ta. Mai ales când te legeni în brațele libertății. Ascunde acest lucru și ție, și fraților, și întregii comunități în care conviețuiți! Crede-mă, copile, acesta este un chin mai greu decât orice boală, oricât de gravă ar fi ea! Chiar și decât ce mi se întâmplă mie.

Am holbat ochii: nu îmi puteam imagina ceva mai grav decât ce i se întâmpla bătrânei din fața mea. Ea parcă a intuit la ce mă gândeam și simți nevoia să îmi ofere detalii. Îmi spuse în șoaptă, ducându-și mâna la tâmplă, în mod sugestiv:

— Loviturile sunt pe moment dureroase, copile. Dar ce ascunzi în suflet mocnește și îți produce în permanență durere!

Tăceam, clipind des din cauza ploii. Nu puteam să o contrazic. Nu aveam secrete atât de „grave”…

— Bună ziua!

Cineva ne-a dat binețe, pe un ton cam îngrijorat. Am tresărit, privind în spatele meu. Am descoperit o femeie. Nu o văzusem când s-a apropiat.

— De ce stați acolo, sub gard? ne întrebă ea. Nu vedeți că plouă?

Avea o haină roșie și o umbrelă de aceeași culoare. Nu se asorta nicidecum cu aspectul sumbru al drumului plin de noroi, cu cenușiul toamnei în general. Era o femeie elegantă, distinsă și părea sincer îngrijorată pentru noi.

Am recunoscut-o imediat: era soția profesorului de limba română, doctorița comunei. Era mereu elegantă, la modă, indiferent de vreme! Și ea, și soțul ei erau persoane de excepție, se distingeau oricând din mulțime.

Când ne văzu că o privim fără să-i răspundem, s-a apropiat mai mult și, astfel, descoperi rana femeii de la cap. S-a speriat, văzând că sângerează deasupra ochiului.

— Maria, ce-ai pățit? o întrebă pe femeia vătămată pe un ton familiar.

Aceasta a vrut să își ascundă rana, dar era prea târziu. Panicată, doctorița a pășit repede prin noroi, fără să țină seama că își murdărește încălțămintea. O prinse pe femeie de mână și i-o dădu la o parte, dând la iveală rana. Descoperi și că mâna îi este vânătă! Se uită disperată la coșul murdar pe care îl ținea în mână. Văzând fructele murdare din el, își îndreptă ochii spre mine. Mă bănuia probabil că i-am făcut rău bătrânei! Am vrut să mă feresc, să nu mă lovească. Dar doctorița mă prinse de mână.

— El ți-a făcut asta? i se adresă femeii, trăgându-mă spre ea.

— Nu! răspunse femeia cu o voce răgușită. Dă-i drumul, rogu-te, e nevinovat! Ba mai mult, e salvatorul meu! zise cu patimă.

Doctorița slăbi strânsoarea și, privindu-mă lung, mă întrebă:

— Ce i s-a întâmplat acestei femei? Ai fost de față?

Vorbea precipitat. Se vedea că o îngrozise starea femeii.

— Lasă-l! rosti bătrâna din nou. De căscată ce sunt, m-am împiedicat și am căzut.

— Cum? deveni suspicioasă doctorița, fără să mă scape nici pe mine din ochi. Unde te-ai împiedicat? o întrebă, uitându-se cu luare-aminte prin preajmă.

Cum nu vedea nimic ce putea să-i confirme spusele femeii, doctorița înțelese că aceasta ascundea ceva.

— Uite-acolo! își continuă bătrâna șirul de minciuni nevinovate, arătând locul unde căzuse, în mijlocul drumului.

Doctorița se uită într-acolo, însă drumul era plin de noroi și nu înțelegea cum s-ar fi putut lovi bătrâna atât de tare, încât să rămână cu asemenea răni!

— Poate ai avut un accident! A dat cineva peste tine și nu mai ții minte? o întrebă doctorița pe bătrână.

Aceasta nu mai zise nimic. Am înțeles însă că femeile cele două se cunoșteau, și încă foarte bine!

Văzând că bătrâna tace, doctorița se uită la mine, ca să-i ofer eu un răspuns. Era clar că, atât timp cât mă oferisem să o ajut pe bătrână, însemna că văzusem ce s-a întâmplat! Era logic până și pentru un copil ca mine! Nu pricepeam însă motivul pentru care bătrâna mințea! De ce nu-i spunea doctoriței adevărul? Abia mult mai târziu aveam să dezvălui acest mister: bătrâna se temea de copiii care o batjocoreau de fiecare dată când o întâlneau. Dacă faptele lor aveau să ajungă la urechile părinților sau ale autorităților și aceștia i-ar fi pedepsit, a doua oară când aveau să o vadă s-ar fi comportat și mai urât cu ea. I se mai întâmplase asta. Chiar dacă se plânsese, tot ea pătimise ulterior.

Nu am apucat să-i răspund doctoriței, că bătrâna interveni, luându-mă de mână:

— Mulțumesc pentru mâna de ajutor, copile! îmi șopti cu recunoștință. Mă voi ruga înainte de culcare ca Dumnezeu să te protejeze de suferință! adăugă privind sugestiv la drumul pe care îl aveam de parcurs până acasă.

Nu pricepeam nimic. Îmi era ciudă că apăruse doctorița și nu încheiasem subiectul!

— A venit momentul să pleci acasă! mi-a șoptit bătrâna. Părinții tăi cu siguranță își fac griji pentru că nu ai ajuns încă de la școală. A trecut destul timp de când stăm aici, sub gard.

Doctorița mă cunoștea bine. Nu o dată ajunsesem la dispensar ca să mă trateze de diverse afecțiuni. Nu mă mai băgă în seamă. Scoase repede din geantă o batistuță și șterse rana de la tâmpla femeii. Aceasta îmi făcu semn să plec.

— La revedere! am șoptit, ieșind în drum.

Ajuns aici, am scuturat picioarele, pentru a mă descotorosi cât de cât de noroi, apoi am pornit către casă. Mergeam încet și mă uitam peste umăr. Doctorița o îngrijea pe bătrâna misterioasă. La un moment dat, a luat-o de subsuori și au ieșit de sub gard, după care au pornit în direcția opusă celei în care plecasem eu. Brusc, îmi trecu prin minte să le urmăresc! Zis și făcut! Nimic nu mi se părea în acele clipe mai interesant decât să descopăr unde locuiește această femeie căreia colegii îi dăduseră o poreclă atât de stranie, Mașunea, care cunoștea suferința atât de ascunsă a mamei mele, după ce o lăudase că era cea mai bună gospodină din sat. Știa multe despre mama, iar acest lucru mă intrigase la culme!

Am privit în jur, pentru că m-aș fi făcut de tot râsul dacă eram văzut urmărind pe cineva ziua-n amiaza mare! Dar, cum ploua de ceva timp, lumea se dosise prin casă. M-am dat iarăși pe lângă gard și am înaintat încet prin noroi, voind să văd unde merg cele două femei.

Nu știu cât le-am urmărit, dar la un moment dat le-am văzut cotind pe ulița pe care locuia doctorița. Am mărit pasul, ca să nu le pierd urma. M-am ițit de după colțul gardului și le-am văzut oprindu-se în fața porții doctoriței. După ce au schimbat câteva cuvinte pe care nu le-am auzit, au intrat în curte, după insistențe din partea gazdei. Apoi au închis poarta în urma lor cu zăvorul. „Deci atât de bine se cunosc cele două?”, m-am mirat. Între ele era o diferență ca între cer și pământ! Cum de se înțelegeau atât de bine? Nu mă refer doar la diferența de vârstă, dar o doctoriță tânără, elegantă și elevată ajuta o bătrână neputincioasă, pe care copiii o băteau cu pietre și o huiduiau! Mai mult, o ducea la ea acasă, așa murdară cum se afla!

După ce s-au descălțat împreună pe prag, au intrat în casă, iar eu m-am pitit sub gard pentru o vreme. Mi-am imaginat că bătrâna nu va rămâne acolo pentru mult timp. La un moment dat, tot trebuia să plece la casa ei…

Ploua din ce în ce mai des și mai tare. Eram ud până la piele! Simțeam șiroaiele curgându-mi pe gene, în gură! În grădina doctoriței am zărit un copac. Coroana lui bogată ajungea până în drum, peste gard. Toamna nu reușise să îl dezbrace complet de frunze. M-am dosit sub el, dar tot mă ploua, iar eu nu voiam să renunț. Mi se părea că ajunsesem prea aproape de aflarea adevărului. Trebuia să văd unde locuiește bătrâna! Câte și mai câte mi-au trecut prin cap, cât am stat acolo. Au trecut câteva ore și era cât pe ce să plec acasă! La un moment dat, însă, am auzit din nou sunetul zăvorului de la poarta doctoriței. Am luat-o la fugă, ca să nu fiu văzut.

Când m-am simțit în siguranță, m-am oprit și m-am ascuns. Am văzut-o pe doctoriță. O ajuta pe bătrână, ducând-o de braț. O bandajase la cap, îi dăduse niște haine curate, uscate, deși se vedea că îi erau mari, pentru că atârnau pe ea. Doctorița era mai bine făcută, pe când biata bătrână era doar piele și os. Avea și coșul în mână: era plin, acoperit cu un prosop curat. Am înțeles tratamentul de care se bucurase femeia cât stătuse în casă.

Împreună cu doctorița, care avea o umbrelă de altă culoare, asortată noii ținute, au pornit la drum, în direcția opusă locului în care mă aflam. M-am luat imediat după ele. Le-am urmărit ca un cățeluș până am ajuns pe o ulicioară foarte îngustă.

S-au oprit în fața unei porți de lemn, veche de când lumea, mâncată de cari și a unui gard de nuiele ce stătea să cadă și care arăta de parcă era locul preferat al vitelor pentru a se scărpina când se întorceau de la păscut. În spatele gărduțului firav, o cărărușă discretă șerpuia spre o căsuță mică, bătrânească, acoperită cu stuf. Acoperișul avea găuri care se vedeau din drum, de parcă fulgerele își găsiseră o gară pe pământ, coborând la ea prin acoperișul bătrânei. Din hogeac rămăsese doar o jumătate, de parcă Bătrânul Vânt îl folosea ca scăunel și nu rezistase sub greutatea lui. Sticlele ferestrelor din stânga ușii erau sparte. Nici dacă m-ai fi bătut nu aș fi crezut că într-o asemenea căsuță poate locui cineva. Și unde mai pui că iarna era atât de aproape…

Femeia locuia la marginea comunei. Mă cuprinse un fior rece privindu-i căsuța. Și a noastră era la o margine de sat, numai că în direcția total opusă. Nu mă mai miram acum de ce nu o cunoșteam pe bătrână. Era pentru prima oară când ajungeam pe acolo.

Am văzut cum doctorița i-a deschis portița și împreună au intrat în curte. A condus-o pe femeie până la ușa înclinată și coșcovită din cauza ploilor, a vântului, a soarelui și a timpului.

Cele două femei au mai discutat puțin, privind la geamul spart, iar bătrâna dădea din mână, spunând probabil că va veni timpul să se ocupe și de el. Apoi doctorița a ieșit din curte luându-și rămas-bun, a închis portița cu grijă și s-a întors pe drumul pe unde venise.

Bătrâna o urmări până o pierdu din privire, apoi bălmăji ceva, privind din nou la geamul spart și intră în casă.

Avusesem din nou grijă să mă ascund, ca să nu fiu văzut. Am petrecut-o pe doctoriță cu privirea până a dispărut, iar apoi m-am apropiat de portița bătrânei. Am examinat curtea și căsuța cu mare curiozitate. Ceea ce m-a frapat a fost faptul că atât vecinii din dreapta ai bătrânei, cât și cei din stânga aveau case din piatră, acoperite cu țiglă, iar porțile erau din fier și gardurile înalte… Ce să mai vorbim: gospodari în toată puterea cuvântului, cum erau numiți în comuna noastră cei care aveau cu ce se mândri pe lângă casă. Pur și simplu, simțeai din drum cum clocotește viața în acele gospodării, pe când a bătrânei se ruina văzând cu ochii și nimănui nu-i păsa. Aveai impresia că ai dat peste o mlaștină între două lanuri bogate de grâne. Or, se știe că, în asemenea cazuri, dacă nu te îngrijești să elimini mlaștina, lanurile din vecinătate se află într-un permanent pericol.

Oare cum puteau vecinii bătrânei să doarmă liniștiți sau cum puteau să se așeze la masă și să mănânce știind că femeia nevoiașă de alături este ruptă de foame, îi plouă în casă și este vizitată în micile ei cămăruțe de curenții nepoftiți…

Mi se părea un peisaj de groază! De aceea, am tresărit când am auzit din senin un râs cristalin de copil. M-am uitat nedumerit de unde vine, pitulându-mă instantaneu. Pe drum nu era nimeni. Și totuși râsetele continuau să se audă!

Am văzut la un moment dat că ușa casei mari a gospodăriei din dreapta bătrânei se deschise. Apăruseră în prag două fete de vârste diferite. Râdeau fericite! Am tresărit din nou, căci pe cea mică o știam. Locuia în vecinătate. Îmi era colegă de clasă. A ieșit și se încălța în fața ușii. Am înțeles că fusese în vizită la cealaltă copilă, pe care însă nu o cunoșteam.

Am luat-o la fugă cât mă țineau picioarele, ca să nu fiu văzut acolo, căci cine știe ce suspiciuni aș fi trezit, mai ales că orele de școală se terminaseră de mult! Am trecut în fugă prin fața porții lor, uitându-mă înapoi peste umăr. Bineînțeles că m-am împiedicat și am căzut în noroi cât eram de lung, făcându-mă de nerecunoscut.

Speriat, cu inima explodându-mi în piept, m-am ridicat repede și am rupt-o din nou la fugă, îndepărtându-mă cât puteam de repede de acea portiță. Când nu le-am mai văzut, m-am oprit la prima băltuță întâlnită în cale. Am inspirat adânc, m-am uitat ca nu cumva să se apropie cineva și să vadă ce vreau să fac, apoi mi-am scos ghiozdanul din spate, l-am agățat în gardul vecin și, în ochiul de apă tulbure în care se priveau norii întunecați, am început să mă curăț.

Se lăsase răcoare. Îmi era rece, pentru că fugisem și transpirasem. În timp ce mă spălam, m-am gândit la bătrâna nevoiașă: cum va rezista pe frigul care se lăsa nemilos?

Pe neașteptate am auzit în spatele meu lătratul unui câine. Concentrat cum eram, m-am speriat foarte tare! Fără să privesc în urmă, am călcat în balta în care m-am spălat și am luat-o din nou la fugă. După ziua încordată pe care o avusesem, ultimul lucru pe care aș fi vrut să-l suport era să fiu mușcat de un câine.

— Ha! Ha! Ha! am auzit în urma mea.

Erau hohotele înăbușite ale unui om în vârstă. S-a înecat de râs și a început să tușească. Am încetinit și am privit în spate. Am descoperit un bătrân cu părul alb, purtând o pelerină mult prea lungă și prea largă pentru el. Se afla în spatele gardului în care îmi agățasem ghiozdanul, iar alături de el era un câine mare, lățos și fioros, care se ițea prin gard, căutând un loc pe unde ar fi putut să iasă și să ajungă la mine.

M-am oprit. Bătrânul izbucni din nou în râs, dar de data aceasta puțin mai molcom. Se lovi de câteva ori peste piept să-și revină, după care, văzând că îl privesc, îmi făcu semn din mână să mă întorc. Între timp, îmi scosese ghiozdanul din gard și îl întinse pe deasupra, ca și cum voia să-mi arate că nu aveam motive să mă tem. Din contră, se oferea să mă ajute.

Am răsuflat adânc, mi-am șters cu dosul mâinii apa de pe față și am făcut cale-ntoarsă. În timp ce pășeam (nu mai conta pe unde, prin apă, prin mâl, numai să-mi iau ghiozdanul), mă uitam atent la gardul moșului, ca nu cumva să iasă câinele și să mă sfâșie. Era mare și continua să latre. Fugea de la un capăt la altul al grădinii, doar-doar va găsi pe undeva vreun loc prin care să iasă în drum.

M-am oprit la o distanță oarecare de gard. Îmi era teamă să mă apropii prea mult. Bătrânul a înțeles și, pe nepusă masă, a lovit câinele cu cârja pe care o avea în cealaltă mână, strigând la el:

— Șterge-o de aici, potaie! Nu vezi că e un copil?

Câinele schelălăi, se feri în lături, dar nu plecă. Mă urmărea printre leațuri.

— Pleacă, javră, că de nu… strigă din nou la el bătrânul, repezindu-se să-l lovească și cu ghiozdanul.

Câinele cedă în cele din urmă și se îndreptă spre cușca lui, aflată nu departe de gard, lângă ocolul gâștelor. Privea totuși în urmă, la mine. Bătrânul mai tuși de câteva ori, așteptă ca patrupedul să se îndepărteze suficient de mult, apoi, dregându-și vocea, mă privi și-mi zise:

— Ce făceai, copile? Nu ai găsit în altă parte să faci baie?

— Baie? am repetat surprins de vorbele lui.

— Da, baie… Sau ce făceai acolo? Ți-ai făcut nevoile și apoi te-ai spălat? chicoti din nou, gata să izbucnească iar în tuse.

— Ah, nu! am șoptit rușinat.

— Și atunci? Ce făceai în baltă?

— Păi… M-am împiedicat și am căzut, l-am lămurit. Apoi am vrut să mă curăț, să nu merg așa acasă! am continuat cu o voce fermă, pentru a fi cât mai credibil.

— Mda… mormăi bătrânul privindu-mă din cap până-n picioare, în timp ce sprâncenele lui stufoase, pe care se vedea că pusese stăpânire bruma anilor, i se adunaseră deasupra nasului. Dar… de unde ai apărut prin aceste locuri? continuă interogatoriul, uitându-se la ghiozdanul pe care-l ținea atârnat peste gard.

Știa că pe ulița lui încărcată de noroi nu prea circulă copii. Cei din mahalaua lui crescuseră și plecaseră din sat. Aici locuiau numai bătrâni. Toți ocoleau acea parte a satului, stăpânită de melancolie și tristețe.

Am început să mă legăn de pe un picior pe altul. Tare aș mai fi șters-o dacă moșul nu ar fi avut ghiozdanul meu. Mi-era teamă să nu mă certe că îl deranjasem.

— Eu… vin de la școală! am răspuns.

— De la școală? repetă bătrânul făcând ochii mari.

Căută spre cer să vadă soarele, ca să-și dea seama cât e ceasul. Însă era înnorat…

— Da, de la școală! am răspuns.

— Hm… din câte îmi dau seama, ești în clasele primare… mă cercetă bătrânul.

— Da! am răspuns senin, pentru că mi se părea că vom schimba subiectul discuției.

— Dacă-i așa, atunci ai terminat de mult orele! Acum e seară! interveni bătrânul. Și apoi, școala se află…

Întoarse capul spre capătul uliței, arătându-mi că oricum nu aș fi avut drum pe-acolo, mai ales la ora aceea.

— Da, știu… l-am întrerupt. Dar pur și simplu am vrut să explorez acest drum!

— Azi? Pe așa vreme? De ce? păru interesat bătrânul, care știa că strada pe unde se vine de la școală era cât de cât pietrificată și trecea prin centrul satului.

Nu înțelegea de ce ar fi ales cineva, mai ales pe asemenea vreme, un drum desfundat pentru a merge acasă.

— Pentru că…

Bătrânul mă privi în așa fel încât să înțeleg că trebuia să-i dau o explicație, dacă voiam să îmi înapoieze ghiozdanul.

— Mi s-a recomandat acest drum ca scurtătură spre casă, dar nu am ajuns niciodată să îl explorez. Pe ploaia asta, mi-am zis să încerc, pentru că vreau să ajung mai repede!

— Cine ți l-a recomandat? mă întrebă curios.

Nu voiam să pomenesc niciun nume, mai ales că vorbeam cu un necunoscut.

— Hm… Instinctul! am răspuns.

— Da… Hm…

Moșul surâse, impresionat de istețimea de care dădeam dovadă. Mă examină din nou, de parcă ar fi trecut prin cine știe ce filtre sofisticate adevărul spuselor mele, apoi, molfăind ușor din buze, mă întrebă ironic:

— Și? Ți-a reușit?…

Surâse în colțul gurii, privind spre capătul străzii de unde venisem și văzând cât de murdar sunt.

— Da’ de unde… m-am grăbit să-i țin isonul. Din contră, e mai lung! Și e noroi… Bineînțeles că nu voi mai veni niciodată pe aici! l-am asigurat, sperând că astfel îmi voi căpăta cât mai repede ghiozdanul.

— Carevasăzică regreți că ai venit pe aici? insistă bătrânul.

— Da… regret! am răspuns dând din cap hotărât.

— Bine… Sper că nu te-ai rătăcit! se arătă el îngrijorat.

— Ah, nu! Casa mea e acolo! i-am răspuns arătând în lungul drumului.

— Atunci, copile, ține ghiozdănelul!

Mi l-a întins și mai mult de după gard.

— Ai grijă să nu ațâți vreun câine dezlegat din vreo gospodărie, că riști să ajungi acasă fără turul pantalonilor! adăugă râzând răgușit, gata să dea în tuse.

M-am apropiat precaut, am luat ghiozdanul din mâna lui și, cerându-i scuze pentru deranjul pe care i-l provocasem, mi-am văzut de drum. Bătrânul rămase la gard, privind în urma mea cu nostalgie, de parcă îl făcusem să-și aducă aminte de anii tinereții.

Nu știu cât am mers, dar la o bucată de drum nu am mai avut răbdare și am privit în spate. Mă gândeam întruna la femeia pe care o cunoscusem în ziua aceea, la căsuța ei dărăpănată și la necazurile care o așteptau în iarna ce bătea la ușă…

Reînvii aici amintirea ei în speranța că trag un semnal de alarmă pentru cei care ar trebui să audă și să ia aminte. Asemenea situații persistă: sărăcia există în multe colțuri ale lumii, nu doar în satele din Basarabia. Sunt persoane care au nevoie de atenție, de ajutor.

În ziua aceea am ajuns acasă când se întuneca de-a binelea. Băieții din mahala care o traumatizaseră pe bătrână erau de negăsit la ora aceea târzie. Ziua ploioasă îi țintuise în casă, la căldurică, eventual în fața televizorului. Nici pe departe să se gândească la femeia pătimită, care acum îngheța de frig în casa ei bântuită de curenți, de vânt și chiar de ploaie. Nu-i mustra conștiința că aduseseră durere și suferință unei ființe lipsite de orice apărare. Pentru băieți fusese o simplă distracție, o joacă. Sau o răzbunare.

Eram tare tulburat. Când m-a văzut mama intrând pe portiță murdar din cap până-n picioare, cu hainele ude leoarcă, mi-a ieșit repede în cale. Luându-mi ghiozdănelul din spate, m-a întrebat fără să-și ia ochii de la mine:

— Dragul mamei, ce-ai pățit?

Îmi cercetă fața cu atenție, bănuind probabil că mă încăierasem cu cineva!

— Am căzut în noroi, mamă… i-am răspuns cu voce stinsă.

— Ai căzut? Doar atât? insistă suspicioasă.

— Da, mamă, doar atât!

Mama dădu crezare spuselor mele:

— Bine, atunci! Treci repede și te spală și apoi hai la masă! Trebuie să fii flămând și înghețat… Îți aduc imediat haine curate și uscate…

M-am gândit să fiu docil, ca să nu am parte și de alte întrebări.

— Da, mamă! Imediat…

Însă mama doar mă provocase, crezând că voi vorbi de la sine. Îmi spuse brusc, făcându-mă să mă opresc:

— Dar de ce ai venit atât de târziu?

Mi-am plecat privirea, pentru că nu voiam să-i spun adevărul. Simțeam că nu e momentul potrivit… Aș fi vrut o altă ocazie, pe care să o aleg eu.

— Spune, ce este? nu se dădu mama bătută. Te-a oprit din nou învățătoarea după ore, ca să îți faci temele?

Am tresărit de bucurie! Fără să știe, mama îmi dăduse o idee, pentru că eram prea trist și rupt de foame ca să născocesc singur ceva potrivit. Nu mi-am manifestat în mod vădit bucuria ca să nu-i dau de bănuit, ci, înfigându-mi și mai tare bărbia în piept, am dat din cap afirmativ. Era obișnuită cu așa ceva, însă nu mă certa, pentru că știa că muncesc mult în gospodărie și nu aveam timp întotdeauna să-mi termin temele.

În plus, mama s-a străduit ca fetele ei să fie învățate, eminente, dar cu privire la băieți nu și-a pus aceleași probleme. Mai ales în ce mă privește. Fiind mezinul familiei, urma să rămân în gospodărie, iar pentru asta nu aveam nevoie de prea multe studii. Din contră, mama prefera să avem aceeași viziune asupra vieții, să nu fie nevoie de prea multe întrebări și explicații pentru ceea ce aveam de făcut. În rândul nevoiașilor există o vorbă: cu prostul mai poți găsi un limbaj comun, dar cu deșteptul niciodată! Acesta din urmă se va folosi de omul simplu și nu se va întovărăși cu el decât dacă va avea ceva de câștigat.

Așa am scăpat de alte întrebări în seara aceea. După ce m-am spălat, am mâncat împreună cu mama. Ceilalți terminaseră de mult. Mama știa însă că nu îmi place să iau masa singur, așa cum nu îi plăcea nici ei, și a rămas cu mine.

M-a condus apoi la culcare. Am așteptat să îmi dea sărutul de noapte bună și…

— Mamă… am abordat-o pe un ton rugător.

Tocmai se ridica să plece.

— Ce este? m-a întrebat oprindu-se din drum.

— Pot să te întreb ceva?

Mama se grăbea, ca întotdeauna. Mereu avea câte ceva de făcut. Dar de data asta s-a oprit, s-a așezat pe marginea patului și, privindu-mă atentă în ochi, a șoptit:

— Cum să nu?

Poate își dăduse seama că mă preocupa ceva încă de cu ziuă și poate că se aștepta să o abordez, fiindcă mă văzuse tulburat încă de când ajunsesem acasă.

— Mamă, mata ai putea tăinui ceva de noi? am întrebat-o direct.

Mama a rămas cu gura căscată. Se uită în jur, temându-se parcă să nu fi auzit și altcineva întrebarea mea.

— Nu, sigur că nu, Gheorghiță!

Mă sfredeli apoi cu privirea, care îi căpătase o lucire stranie.

— Dar de ce mă întrebi așa ceva, mai ales înainte de culcare?

Am început să mă bâlbâi. Într-o fracțiune de secundă, mi-a trecut prin minte toată discuția purtată cu bătrâna în ziua aceea.

— Atunci, poate îmi explici de ce pâinea făcută de mata e cea mai gustoasă din comună? am continuat.

Dacă nu aș fi pus întrebarea, m-ar fi chinuit în vis. Mama mă privea tot mai suspicioasă.

— Înseamnă că ai un secret, de vreme ce taci… am șantajat-o.

Se uită la mine printre gene.

— Tu de unde știi asta?

— Cum de unde? am întrebat, căutându-mi cuvintele.

Pentru că nu le aveam la îndemână, m-am prefăcut că nu am o poziție comodă. M-am ridicat în funduleț, iar frații mei au ripostat, mormăind că le deranjez somnul.

Mi-am dres vocea și am încercat să vorbesc în șoaptă:

— De câte ori nu s-a întâmplat, mamă, să împrumutăm pâine din mahala când rămâneam fără, iar magazinul era închis…

Mama mă asculta cu luare-aminte, încruntându-se ușor.

— Și cine o mânca? am întrebat hotărât mai departe. Purceii noștri, dar și ei erau nemulțumiți. Protestau prin concerte de guițături, ca să nu le mai dăm așa ceva.

Toți au pufnit în râs la auzul cuvintelor mele, inclusiv tata, care toată viața a dormit singur, după sobă, încercând să recupereze anii reci petrecuți pe timpul războiului.

După ce s-au liniștit toți, mama m-a culcat înapoi, mândră de ea. Se vedea asta pe chipul ei.

— Mă bucur, copii, că gândiți așa despre mine… Da, se pare că am fost înzestrată cu un anumit dar, de a da viață pâinii gustoase, nicidecum de a ascunde secrete! mi-a răspuns sigură pe ea.

— Da? De către cine? am întrebat ca un naiv, deși știam răspunsul.

Voiam doar să conversez cu mama, făcând propria anchetă.

— De cel care ne-a dat viață! veni răspunsul mamei.

— Bun, era de așteptat! am făcut-o pe înțeleptul. Dar cum se dă acest… dar?

Văzând că mă întind la vorbă, mama încercă să îmi taie elanul.

— Dacă nu e secret, desigur… am bătut în retragere.

— Când te naști, ți se dă! cedă mama. Bun, acum… La culcare!

Mă sărută din nou, făcându-mă să înțeleg că discuția luase sfârșit.

— Mâine-dimineață te așteaptă atâta treabă, că astăzi ai cam tras chiulul! Iar de nu vei putea ține pasul… vai, vai ce vei păți, mai ales din partea animalelor! spuse mama surâzând.

Am zâmbit la rândul meu și m-am băgat între perne, învelindu-mă cu plapuma până la bărbie. Toată noaptea m-am foit însă, neputând să dorm. Mă gândeam întruna la femeia traumatizată. Cum o fi suportând oare nopțile acelea friguroase? Abia spre ziuă am reușit să ațipesc. M-am trezit simțind compasiune pentru biata femeie. Vedeam același peisaj plumburiu, cu ploaia rece din ajun, deși afară trona un soare strălucitor, pe un cer neașteptat de senin, fără urme de nori. Nu reușisem să scap de acel coșmar trăit în ajun.

Mama și tata erau plecați de-acasă. Era duminică, dar la țară există un ritual al treburilor în gospodărie care nu ține seama de sărbători, mai ales pe timpul toamnei.

M-am spălat pe față îndelung, cu apă rece, voind să șterg tabloul ce-mi producea suferință. Din păcate, ea era în mine, nu pe față, cum mi-aș fi dorit. Apoi am căutat-o pe una dintre surori. Încercând s-o întrerup din ale sale, am întrebat-o:

— Tu nu știi de ce suferă mama?

Sora mea mă privi ca și când aș fi căzut de pe altă planetă.

— Ce-i cu tine, ai febră? îmi zise atingându-mi fruntea.

M-am ferit în lături.

— Nu! am răspuns fluturând din cap.

— Și atunci ce-i cu întrebarea asta? Ai avut vreun vis urât, care te-a purtat prin cotloanele suferinței? mă iscodi ea.

— Nu! i-am răspuns cât se poate de calm.

— Și atunci ce-i cu…

— Am întrebat și eu așa… am șuguit. Țâfnoaso…

— Ce spui? mă întrebă încruntându-se.

— Poate că suferă de vreo boală pe care o ține secretă. Iar tu, ca fată, știi mai multe…

Sora mea se uită la mine ca la un ciudat, apoi alese să mă ignore, cum făcea de cele mai multe ori, văzându-și de ale sale. Credea probabil că vorbesc în dodii, ca un copil ce mă găseam. De vreme ce era mai mare decât mine…

Am așteptat să vină seara. Când mama s-a apropiat din nou să mă sărute înainte de culcare, m-a privit lung. Nu am zis nimic. Prefăcându-se că îmi aranjează plapuma, îmi zise, ca printre altele:

— De ce ai întrebat-o pe sora ta dacă eu sufăr de ceva?

„Hm… Deci surorii mele i-a păsat totuși de conversația pe care am avut-o cu ea”, am zis în sinea mea. „Drept urmare, m-a pârât mamei… Lasă, ți-o fac eu ție!”, mi-am promis în gând.

Nu știam ce să-i răspund mamei…

— Ce este? Nu mai ai întrebări? mă ironiză ea.

— Nu știu, mamă… m-am bâlbâit. Dar te aud de multe ori oftând când muncești prin gospodărie sau pur și simplu când umbli prin curte. De asta cred că ne tăinuiești ceva, am șoptit.

Mama mă privi iar suspicioasă, ca în ajun.

— De la oboseală, fiule, îmi spuse.

— Doar atât? am privit-o în ochi mult mai curajos după ce acceptase să vorbim despre acest subiect.

— Da, atât! spuse mama scurt.

Așa s-a încheiat discuția noastră. Dar nu pentru totdeauna! Aveau să treacă 34 de ani pentru ca mama să-și deschidă sufletul, înainte să plece din această viață. Am înțeles că nu putea să plece cu „taina” ei „dincolo”. Nu voia să ducă suferința mai departe. Astfel, ne-a transmis-o nouă, copiilor săi, ca să tăinuim pentru o vreme secretul ei. Va veni ziua în care voi așterne totul pe hârtie, dezvăluindu-mi astfel adevărata identitate. Însă la momentul potrivit.

Gândurile nu mă lăsau în pace. Roiau în capul meu asemenea unui roi de viespi. Deși mă străduiam să uit ce mi se întâmplase în ajun, gândurile mă chinuiau, aducându-mi în față imagini cu ploaia deasă și rece, copiii obraznici și femeia vătămată… Nu puteam șterge acel tablou și pace, căzându-i în capcană.

Nu știu câte zile au trecut astfel. Într-una din ele, provocat la maximum de gândurile neliniștite, după ce am terminat orele, am pornit din nou pe acel drum. Am revăzut gardul, locul unde căzuse femeia… Nu mai puteam de supărare. Am alergat acasă într-un suflet. Mi-am lăsat ghiozdanul, m-am schimbat și am ieșit în drum. Am găsit grupul de băieți care provocaseră cu ceva timp în urmă suferința bătrânei. Din una în alta, am adus vorba despre ea.

— Băieți, ce ați avut cu femeia aceea necăjită, pe care ați numit-o Mașunea?

Zâmbetul le-a pierit. S-a lăsat liniște. Toți mă priveau ca pe un extraterestru, de parcă fuseseră loviți de un trăsnet. I-am privit pe rând și, văzând că nimeni nu spune nimic, am insistat:

— V-a făcut vreun rău? S-a legat de vreunul dintre voi, de rudele voastre și ați vrut să vă răzbunați?

Liniște. Băieții s-au privit între ei, s-au strâns unul în altul, apoi s-au apropiat de mine în timp ce continuau să comunice prin tot felul de semne. Într-o clipă, m-am trezit înconjurat de dânșii. Credeam că mă vor lua în șuturi, că întrebarea mea îi supărase! Toți erau mai mari decât mine. Am înghițit în sec, rămânând nemișcat.

— Măi, piciule, dar pe tine ce te interesează? mă luă la rost unul dintre ei.

— Pentru că…

Reușiseră să mă intimideze, însă dorința mea era mult prea mare pentru a ceda.

— Pur și simplu vreau să știu motivul vostru! Nu cu oricine te comporți așa… le-am răspuns, fiind decis să suport orice consecințe, numai să-mi astâmpăr curiozitatea.

— Adică ce vrei să spui? se băgă un alt băiat în sufletul meu, încât îi simțeam respirația precipitată, dominată de miros de usturoi și brânză de oaie. Cum ne-am comportat? O faci pe detectivul cu noi?

Un băiat cu o cicatrice adâncă pe obrazul drept (dovada bunei sale purtări) se repezi să mă lovească. Am închis ochii, dar nu m-am mișcat.

— Lasă-l! l-am auzit pe altul intervenind și oprindu-l. E de-al nostru! Ce-aveți, fraților?

— Tu nu vezi ce întrebări pune? nu se lăsă băiatul cu cicatrice.

— Văd! Aud… răspunse protectorul meu.

— Și ți-e indiferent?

— Normal că nu! Dar va trebui să-i dăm o explicație, ca să se liniștească!

— Cui să-i dai explicații? Lui? interveni cu dispreț băiatul cu cicatrice, arătând înspre mine, cât pe ce să mă scuipe.

În momentul acela am redeschis ochii și s-a oprit.

— Da… De ce nu? i-am răspuns. Dacă voi ști ce se petrece, mă voi liniști! Nu voi mai pune întrebări. Dar până atunci curiozitatea mă chinuie! Doar știți cum e când ai nelămuriri… Mai ales la vârsta mea.

— Băieți, râde de noi… spuse băiatul cu cicatrice, voind din nou să mă lovească.

— Lasă-l, tu n-auzi?! aproape că îl brutaliză băiatul care mă protejase.

Îl prinse de mână, imobilizându-l.

— Ne comportăm așa cu ea pentru că este… este o… izbucni băiatul cu cicatrice privindu-mă cu ură peste umărul protectorului meu, în timp ce se străduia să își elibereze mâna din strânsoare.

— Cine este? am întrebat, devenind atent la vorbele sale.

— Femeia de care îți pasă ție! Mașunea! răspunse un alt băiat cu obidă în glas.

— Băieți, o cheamă Maria, nu Mașu… Mașu… că nici măcar nu știu să pronunț, am spus încetișor.

— Mașunea! Ma-șu-nea! zise răgușit băiatul cu cicatrice, silabisind porecla femeii și scrâșnind din dinți. Ține minte, prostule, acest nume! Ma-șu-nea!

Era atât de pornit, încât nu mai ținea cont de nimic. Îi simțeam picăturile de salivă sărindu-mi pe obraz. M-am șters tacticos, fără să-i reproșez atitudinea necuvenită.

— Bine, Mașunea… am repetat supus. Ești satisfăcut acum?

— Stați puțin! spuse protectorul meu, ieșind în fața tuturor. Ia lăsați-l în pace! se răsti la cei ce se legaseră de mine.

Era un băiat mai bine făcut și era considerat unul dintre liderii mahalalei. La inițiativa lui, se lăsă liniște.

— Tu de unde știi că o cheamă Maria? mă întrebă devenind atent la mine.

Rămaseră toți cu gurile căscate, în așteptarea răspunsului meu. Furia îi făcuse să nu fie atenți la detalii.

— Chiar așa, de unde știi? se repezi băiatul cu cicatrice peste umerii protectorului. Băieți! Voi vedeți? Puștiul acesta face investigații! E împotriva noastră, nu e cu noi, cum ai spus tu! i se adresă protectorului meu cu reproș. Asta înseamnă că noi putem fi…

— Gura! îl repezi cel care se dovedise a fi liderul găștii și care, dintr-un motiv pe care nu îl bănuiam, îmi luase apărarea. Răspunde-mi acum la întrebare! îmi spuse privindu-mă în ochi. Dacă nu, te dau pe mâna lor, să știi! mă amenință. Iar ei vor ști cum să scoată adevărul din creierașul tău afumat! Cred că ești conștient, nu?! îmi spuse arătându-mi pumnul strâns.

Aveam urgent nevoie de o idee, de o explicație, pentru a putea să-i liniștesc, să-i iau cumva prin surprindere și să nu aibă timp să își pună amenințările în practică.

— Băieți! am spus entuziast. Trebuie să vă spun ceva important!

Au tăcut.

— După ce voi ați batjocorit bătrâna și ați plecat…

— Ce?

— Gura! se stropși la ei protectorul meu.

Am continuat:

— Voi v-ați luat ghiozdanele, iar eu…

— Așa… mă încurajă protectorul meu să vorbesc, ținând mâinile întinse lateral, pentru ca nimeni să nu mă atace.

— Eu… eu…

Nu-mi găseam cuvintele potrivite.

— Tu ce, mă? Ce? mă zori băiatul cu cicatrice, nerăbdător.

— Eu am vrut să mă țin după voi, dar m-am împiedicat și am căzut în noroi! am spus dintr-o suflare.

— Împiedicatule! rânji batjocoritor băiatul cu cicatrice. Asta nu ne miră!

— Ha! Ha! făcură ceilalți. Și ce dacă ai căzut? mă luară peste picior.

— Băieți, noi l-am pierdut în acea zi… Țineți minte? zise unul. Iar tu ai spus că a plecat înainte acasă! îi spuse altuia. Dar se vede că el…

— Stai! spuse băiatul cu cicatrice, oprindu-se brusc din râs. Nu cumva tu…

Își miji ochii, privindu-mă printre gene, de parcă ar fi vrut să mă prindă cu minciuna. Se uită cu subînțeles la ceilalți și toți se holbară apoi la mine.

— Ce-ai făcut, mă? mă repezi cel cu cicatrice. Nu cumva ai stat cu ea la taifas? Cu Mașunea? Te-ai oferit să o ajuți? Spune ce-ai făcut! Spune odată, că de nu…! se îndârji la mine.

— Lasă-l! interveni din nou protectorul meu.

— Nu! am răspuns repede.

— Cum adică nu? întrebară ceilalți.

— Nici ajutor nu am vrut să-i dau, nici să mă bag în seamă, cum mă acuzați… Nimic din toate astea! am explicat.

— Și atunci de unde știi cum o cheamă? spuse protectorul meu.

— Da, chiar așa! Noi nu știm numele ei adevărat nici până acum! Iar tu, mucosule…

Băiatul cu cicatrice se repezi din nou la mine. Nu am mai avut răbdare și m-am rățoit la el, pentru că mă insultase:

— Eu… mucos?

— Gata! Ajunge! strigă băiatul care mă proteja, băgându-se între noi.

— Cum să vorbesc, dacă el nu mă lasă să spun nimic?! l-am acuzat pe băiatul cu cicatrice.

— Eu? se rățoi acuzatul.

— Da, tu… l-am înfruntat.

— Băieți, râde de noi! spuse băiatul cu cicatrice.

— Gura! se stropși din nou protectorul.

Așteptă ca ceilalți să se liniștească, apoi îmi dădu cuvântul:

— Hai, vorbește!

I-am privit pe toți încruntat, am inspirat adânc și am continuat, înfruntându-l din priviri mai ales pe cel cu cicatrice.

— Deci… Am căzut în noroi, iar când m-am ridicat, până să mă șterg, am văzut o femeie care trecea pe acolo din întâmplare!

— O femeie? întrebă unul.

— Și? i se alăturară toți în cor.

— Femeia s-a apropiat de bătrâna căzută în mijlocul drumului. Era murdară toată… S-a grăbit să o ajute! le-am răspuns, mutându-mi privirea de la unul la altul.

— Și? strigară iarăși băieții într-un glas.

M-am uitat la ei întrebător.

— Și ce? Așa am aflat că bătrâna se numește Maria! Femeia a întrebat-o ce a pățit, după ce i s-a adresat cu numele Maria…

— Atât?

— Da! Atât!

— Vrei să spui că te-ai apropiat de ea? întrebă cel cu cicatrice ieșind în față.

— Nu, Doamne ferește! Cum puteți crede una ca asta? m-am grăbit să-l contrazic, lepădându-mă de mine însumi, cum știam de la mama că făcuse Sfântul Petru cu Iisus.

— Jură! m-au obligat băieții.

— Lasă, mă, juratul! Nu vezi că mai are puțin și face pe el? spuse protectorul meu întorcându-se către ei.

— Cine era? interveni un alt băiat din grup.

Nu am înțeles întrebarea, după atâtea paranteze și întreruperi.

— Despre cine vorbești?

— Cine era femeia care s-a oferit să o ajute pe Mașunea… pe zgripțuroaica de Mașunea?… adăugă printre dinți băiatul care aruncase întrebarea.

— Zgripțuroaică? am repetat înfiorat, știind din basme ce personaje sunt zgripțuroaicele. Îți dai seama ce spui?

M-am trezit că le dau lecții:

— Era o biată femeie în vârstă, iar felul în care voi ați procedat…

Nici eu nu știam de unde prinsesem curaj.

— Ascultă, puștiule! îmi tăie brusc elanul băiatul cu cicatrice, vorbindu-mi printre dinți. Mașunea este o zgripțuroaică ce ne face comuna de rușine! Bine ar fi dacă s-ar da plecată de pe aceste meleaguri, nu doar din comuna noastră! Doar că, din cauza unor așa-ziși binefăcători de-alde tine sau femeia despre care ne povestești, nu putem scăpa de ea. Înțelegi? Dacă ați lăsa-o pe mâna noastră, poate că s-ar duce… veni-i-ar numele…

— Nu înțeleg… De unde atâta răutate la tine? am șoptit. Familia ta…

Nu am reușit să-mi termin vorbele, că m-am trezit cu o palmă peste față de am văzut stele verzi. Nici nu am apucat să mă dezmeticesc bine după lovitura primită, că m-am trezit cu un scuipat între ochi și cu un picior în genunchiul drept.

— Au! am șoptit, chircindu-mă de durere și protejându-mi fața.

Băiatul care mă protejase până atunci nu fusese pe fază. A sărit să-l oprească pe furios. Abia reușea să îl țină, atât de înverșunat era.

— Mai bine pleacă… mă îndemnă protectorul.

M-am decis să îl ascult. Ținându-mă de genunchi și încercând să mă șterg cu mâneca pe obraz, m-am îndepărtat, privind cu teamă în urmă să nu se țină și alții după mine. Scrâșnind din dinți, am luat-o chiar la fugă șchiopătând și am intrat în curte.

— Când te voi prinde, te voi rupe în bătaie! striga furiosul cu cicatrice.

Nu l-am mai băgat în seamă. În ogradă nu mai avea ce să-mi facă. După ce m-am spălat bine-bine de scuipatul ce mi se întinsese pe față, m-am privit în oglindă. Am realizat că reușisem totuși, cu prețul acestei insulte și al unei palme, să-mi satisfac curiozitatea.

Eram convins însă că acei copii greșeau. Ceva se împletea greșit în mintea lor! Nu am putut să îi povestesc mamei cele întâmplate. Îmi era teamă că nu va putea sta cu mâinile în sân. Fără doar și poate ar fi mers la părinții băieților să le spună ce făcuseră odraslele lor. Iar cel care ar fi avut de suferit aș fi fost tot eu, pentru că nu aș mai fi putut să ies în mahala cine știe pentru cât timp, cum făcusem până atunci.

După acea confruntare cu băieții, am ajuns să pricep tâlcul proverbului pomenit adesea de tata atunci când dădeam dovadă de naivitate: „Fiule, nu tot ce zboară se mănâncă! Și nici tot ce strălucește nu e întotdeauna curat!”.

Cu fiecare zi dădeam piept cu viața, care aparent e simplă și binevoitoare. În realitate, culorile ce ni se par atât de vii sunt amăgitoare. Devenisem atent cu cei din jur. Asta ar însemna, după viziunea unor inițiați, că începusem să mă maturizez înainte de vreme. Cei care au reușit în viață ar spune că e foarte bine! Însă există și opinii contrare. Care este argumentul acestora din urmă? Simplu: ratezi ceea ce e mai frumos, mai exact, farmecul copilăriei, de care fiecare copil ar trebui să beneficieze din plin, pentru o dezvoltare normală.

Exact ca în cazul plantelor, al căror exemplu ar trebui să îl urmărim cu maximă atenție! Cum ar fi ca o floare să fie silită să crească și să înflorească? Își va pierde și parfumul, și culoarea… În final, ar fi o cu totul altă plantă decât cea pe care o știm sau așteptăm să devină. Așa se întâmplă și în cazul nostru: evoluția forțată ne transformă și nimeni nu ne poate garanta o schimbare benefică.

Cu fiecare zi, tabloul neplăcut al confruntării cu băieții din mahalaua noastră începea să se destrame, deși gândurile făceau tot ce le stătea în putere ca să-l păstreze intact. Poate pentru că voiau să găsească o explicație logică a celor întâmplate sau să evite altădată o asemenea traumă, ca să nu mai fiu martor la ea.

Din confruntarea gândurilor cu clipele menite să șteargă totul în cale, acestea din urmă au ieșit biruitoare. Bineînțeles că a contribuit și un desert gustos sau un tort savuros, pregătit de mama la diferite ocazii care s-au perindat mai târziu. Cu alte cuvinte, încet-încet, am scăpat de acest necaz care îmi umbrea liniștea, așa cum li se întâmplă de obicei copiilor.

Îmi luasem, desigur, anumite măsuri de precauție: o vreme i-am ocolit pe băieții din mahala, până într-o zi, când am auzit gălăgie la poartă, tulburând liniștea câinelui. M-am ițit din prag și am văzut cârdișorul de băieți făcându-mi cu mâna să mă apropii. Aflându-mă în curte, sub supravegherea părinților, nu mi-a fost teamă. Am mers vitejește la poartă.

— Gheorghiță, hai, măi, să facem pace! mi-au propus. Cât mai ții mânie?

M-am uitat după cel cu cicatrice, dar nu era printre ei.

— Privește! E acolo! înțeleseră băieții de ce mă tem.

Într-adevăr, era în capătul străzii singur, cu mingea în mână și ne aștepta.

Intuiam că făceau acest lucru pentru că nu le spusesem nimic părinților. Prin urmare, nici la urechea familiilor lor nu ajunsese „isprava” pe care o săvârșiseră, deci puteam fi considerat un „partizan” de-al lor!

Am acceptat și am mers împreună să jucăm fotbal. De aceea veniseră la mine, pentru că le mai trebuia un jucător. Făcusem parte din echipă și, de când ne dezbinasem, nu mai era completă. Prin sat nu prea erau jucători buni. Nici eu nu eram cine știe ce: fiind mai mic decât ei, mă trezeam de multe ori eu însumi în locul mingii, dacă se întâmpla să o prind din greșeală! Dar ce mai conta: distracție să fie!

Poate că mă veți întreba unde era arbitrul. Era un țap încornorat, căruia nici lupii nu-i veneau de hac, priponit în dosul porții. La fiecare gol își flutura coarnele, amenințându-ne pentru că stricam coafura ierbii de pe teren. Ne dădea de știre când se apropia noaptea, lovind cu coarnele porțile de fier de care era legat. Parcă se angajase în slujba Necuratului ca să ne alunge liniștea!

Au trecut câteva săptămâni din acea toamnă pistruiată care și-a pus în mod ireversibil amprenta asupra memoriei mele, mai ales că făcuse totul pentru a reîntări prietenia în grupul nostru de băieți.

Glumeam din nou împreună, ne întorceam împreună de la școală… Nu aveai cum altfel: venind de la școală, trebuia să traversăm satul de la un capăt la altul. Fiind un grup, nu ni se putea întâmpla nimic. Traversam mai multe ulițe, iar băieții din alte grupuri nu se legau de noi.

Într-o astfel de zi…

— Mașunea! am auzit un strigăt.

Cum ne hlizeam și chicoteam pe seama unuia sau a altuia din grupul nostru, am tresărit la auzul acestui nume. Ne-am uitat imediat să vedem dincotro se auzise strigătul, însă, cum soarele își etala cu ultimele puteri strălucirea chiar în fața noastră, nu reușeam să vedem nimic, decât niște cârduri de gâște găgăind agitate.

— Cine a strigat? întrebă unul dintre noi, spărgând tăcerea.

Am ridicat din umeri.

— Băieți, mi se pare că s-a auzit din mahalaua cealaltă… își dădu tot el cu părerea, arătând într-o parte, unde ulița se bifurca.

Am avut un sentiment ciudat. Brusc, colegii mei, până atunci veseli și surâzători, au adoptat poziția de atac, de parcă i-ar fi electrocutat cineva. Strângând disperați care mai de care pietre de pe jos, au luat-o la fugă în direcția indicată. Doamne, aveau o viteză de-ai fi zis că se dăduse startul unei competiții, nu alta!

Eu m-am speriat. Mai bine zis, îmi era atât de teamă pentru biata femeie, încât inima îmi bătea să-mi sară din piept. Ceva urma să se întâmple iar cu ea și eu nu știam ce să fac! Nu puteam să-i opresc! Abia ne împăcasem după o dispută legată tot de bătrână. Nedumerit și neputincios, am rămas pe loc, căutând soluții.

Copiii se îndepărtaseră și dispăruseră după colțul gardului, iar în urma lor s-a lăsat liniștea. Deodată, am auzit o gălăgie distinctă. Venea dinspre gospodăria în fața porții căreia mă aflam. Curios, am vrut să cercetez și am văzut deschizându-se ușa casei. Era o căsuță bătrânească… Cel care voise să iasă nu ținuse probabil seama de vânt și ușa se lovise de perete, făcând zgomot.

Mi-am zis că o voi putea ajuta pe bătrână apelând la cineva. Așa încât, fără să stau pe gânduri, m-am apropiat de poartă, voind ca, atunci când stăpânul casei va ieși, să-i spun despre ce e vorba. Speram ca la intervenția lui copiii să se retragă.

Inima îmi bătea tare. Eram plin de speranță. Însă timpul trecea și din curte nu ieșea nimeni. M-am uitat printre zăbrele și am zărit cățelul. Micuț, pufos, drăgălaș… Îl legaseră cu un lanț de vite, sărmanul. După ce i-am vorbit cățelușului, care m-a acceptat dând din codiță, mi-am luat inima în dinți și am intrat în curte. Apoi mi-am făcut curaj și am înaintat spre ușă, ca să-l găsesc pe cel despre care credeam că o deschisese. Dar nu ieșise nimeni.

Era o bătrânică. Firavă, îmbrăcată într-un capot colorat, mătura agale prin tindă. Se mișca încet, precum o omidă, iar dintr-un radio alb, agățat pe unul dintre pereți, ieșea un refren popular. Abia când am ajuns aproape de tot i-am trezit atenția. Se opri, privindu-mă uimită: cum de ajunsesem până acolo fără să o înștiințeze câinele că are musafiri?!

Inspirând adânc, am început să-i povestesc totul dintr-o răsuflare. Vorbeam tare, gesticulam, astfel încât să nu fiu nevoit să repet, pierzând timpul. Bătrânica m-a ascultat răbdătoare, iar la final a zâmbit.

— Zâmbești? am murmurat șocat. Nu e nimic de râs în spusele mele…

Ea ridică un deget. Am zâmbit și eu în cele din urmă, sperând doar să se grăbească! Da’ de unde… O priveam încruntat, fără să înțeleg nimic. Am văzut-o apoi dându-și de pe ureche, cu mișcări tacticoase, basmaua împodobită cu un trandafir roșu ca focul. Nu dădea semne că s-ar grăbi. Eram disperat. O urmăream cu sufletul la gură.

Femeia scoase din buzunarul capotului înflorat un corn. Îl puse în dreptul urechii și mă îndemnă să repet.

Uf! De ce îmi fusese frică, de aia nu scăpasem! Era surdă de-a binelea! Era prea târziu să îi explic din nou. Am lăsat-o în voia Domnului, căutând spre grupul de băieți, ce păreau mai înverșunați ca niciodată. Mi-a fugit gândul la soția învățătorului, însă locuia mult prea departe! Până aș fi ajuns la ea, biata bătrână… Iar dacă doctorița nu era acasă, aș fi riscat prea mult!

Am ieșit în drum. Nu era nimeni. Parcă totul se petrecea în complicitate cu băieții puși pe răzbunare. Nu mi se părea drept!

I-am urmat pe băieți până la intersecția drumurilor de unde se auzise strigătul. I-am zărit pe ulicioară: grupul din mahalaua noastră se afla pe o parte de drum, sub un gard, iar cei din mahalaua respectivă vizavi, la o distanță de 20-30 de metri de ei. Se așezaseră față în față, strategic, înarmați cu pietre, pregătiți de luptă. Stăteau pe sub garduri, ca să nu fie văzuți de femeie și să aibă timp să se retragă, în caz că ar fi fost descoperiți.

Eram cam la 40 de metri de ei. Am căutat bătrâna din priviri, dar nu am zărit-o. Lătratul pătimaș al unui câine dintr-o curte vecină m-a făcut să înțeleg că totuși îi văzuse și intrase disperată în prima ogradă ce-i apăruse în cale. Câinele lătra de parcă luase casa foc! Băieții așteptau ca stăpânii să iasă afară să ia măsuri, bănuind că femeia intrase să fure.

Unul dintre băieți dădea semne că ar vrea să intre după ea, însă ceilalți l-au oprit, pentru ca lucrurile să nu se complice. Așteptau deci ca stăpânul gospodăriei să o dea afară pe poartă, pentru ca ei să-și ducă intenția până la capăt.

Înaintam încetișor și am văzut cum femeia stătea pitită în dosul porții, urmărind cele două grupuri de copii.

Un băiat din grupul nostru, cel cu cicatrice, care mă lovise, zise la un moment dat:

— Băieți, haideți să intrăm… Măcar câțiva dintre noi. O prindem și o scoatem târâș pe zgripțuroaică. Că așa putem sta aici până diseară și să nu mai iasă…

Câțiva au fost de acord, făcând-o pe eroii. Se apucaseră să-și lase ghiozdanele și să treacă la acțiune. Deși îmi tremurau picioarele de frică, am strigat disperat cât m-au ținut plămânii:

— Hei! Băieți!

Am reușit să le atrag tuturor atenția.

— Ce-i, mă? îmi răspunse unul văzând că nu mai continui.

M-am blocat. Nu avusesem un plan.

— Hai, vorbește! Ce vrei? mă întrebă altul.

— Pp… pp… m-am bâlbâit.

— Ce spui? strigau nervoși, care mai de care.

Am spus cuvântul până la capăt, fiind sigur că, la auzul său, orice ființă care se simte cu musca pe căciulă reacționează.

— Poliția!

— Unde? au întrebat într-un glas, împrăștiindu-și privirile peste tot.

— Ce poliție? se auzi și un băiat din celălalt grup, de peste drum.

Lăsaseră pietrele din mână de parcă erau cărbuni aprinși și-și adunau ghiozdănașele, strângându-le la piept.

— Acolo! S-a oprit acolo! am arătat în spatele meu. Ne urmărește!

Am încercat să pun nițel gaz pe foc:

— Cred că cineva ne-a dat în primire…

Se pare că fusesem inspirat. Auzind una ca asta, băieții avură un schimb fugar de priviri, intrând în panică. De parcă Dumnezeu mi-ar fi fost alături, se auzi chiar atunci motorul unei mașini apropiindu-se. Atât le-a trebuit: au aruncat pietrele unde le-a venit la îndemână și, luându-și ghiozdanele în spate, au rupt-o la fugă în sensul opus direcției de unde veneam eu.

Au trecut în goană pe lângă poarta gospodăriei în spatele căreia tremura de frică bătrânica Maria. Dar nici ea nu a înțeles ce se petrece. După ce i-a petrecut pe toți cu privirea, se îndepărtă de poartă, pornind spre casa în curtea căreia se afla. Doar că, fiind bătrână, s-a împiedicat și a căzut. Spre bucuria mea, însă, băieții nu mai aveau timp de ea. Fiecare era pe cont propriu, să se salveze de poliție. Nu îmi mai încăpeam în piele de bucurie că am reușit să o salvez de batjocura băieților. Ba chiar și aceștia mi-au mulțumit că fusesem pe fază…

Am ajuns acasă neliniștit: eram hotărât să îi spun totul mamei! Să o întreb ce se întâmplă. Ce au toți cu această femeie? Cu ce a greșit ea în fața întregii comune și mai ales de ce nimeni nu o apără?

Dar, știind caracterul mamei, nu puteam. Nu avea să lase lucrurile astfel. Ar fi intervenit, de bună seamă! Și relația mea cu băieții din mahala ar fi avut din nou de suferit. Totuși, locuiam pe aceeași stradă! Aveam nevoie să comunicăm, să ne jucăm, să ne înțelegem… Nu ne-ar fi ajutat cu nimic să ne războim…

A mai trecut un timp după această întâmplare. Ne întorceam din nou de la școală, în grup. Discutam aprins între noi. Fiind mai mic, de cele mai multe ori, rămâneam în urmă. La un moment dat, când ne apropiam de ulița ce dădea în mahalaua noastră, am văzut câțiva băieți mai mari oprindu-se și șușotind ceva. După care s-au uitat la mine, suspicioși!

Nu bănuiam nimic și, naiv, am privit în spate, crezând că e vorba de altcineva! Cum nu am văzut pe nimeni, am simțit ceva săgetându-mă în inimă: „Ce-or mai pune la cale?!”, m-am întrebat. Pentru că totuși nu era sărbătoarea Sfântului Andrei, cu tradițiile sale cu strigoi, când sunt puși papucii în gard.

Am continuat să înaintez, ajungând până în preajma lor. Când am vrut să îi întreb ce au, s-au ferit. Au întins mâinile și mi-au zis în zeflemea:

— Privește!

Am holbat ochii cât cepele! În capătul străduței erau bătrâna Maria și mama, discutând ceva. Am înlemnit. La așa ceva nu m-aș fi gândit niciodată, deși femeia îmi povestise că o cunoștea pe mama.

Am înțeles imediat că le devenisem suspect băieților. Mă bănuiau că mă plânsesem mamei sau că i-am spus bătrânicii al cui sunt, iar ea venise să se jeluiască la mama!

— Nu cumva tu… dădu glas bănuielii mele băiatul cu cicatrice.

— Nu, nu! Jur! m-am grăbit să-l contrazic. Vă înșelați!

— Cum nu, dacă…

Întinseră din nou mâinile spre cele două femei.

— Ce argumente mai vrei?

Nu știu dacă a fost o coincidență sau providența însăși. Cert este că, în aceeași clipă, ieși în drum chiar mama băiatului care mă luase la întrebări. Avea ceva în mână. S-a apropiat de bătrâna Maria, care discuta cu mama, și-i întinse acel ceva. Bătrâna se înclină în semn de mulțumire și puse obiectul primit în coșul pe care se părea că îl are în permanență la ea.

Mda… Nici dacă aș fi plănuit nu s-ar fi întâmplat așa ceva! Toate perechile de ochi ale băieților s-au îndreptat acuzatoare la băiatul cu cicatrice, lăsându-mă pe mine în pace.

— Ce? bălmăji șocat acesta.

— Da, frate… ești în aceeași situație cu dânsul! spuse unul arătând către mine, privindu-l acuzator pe băiatul cu cicatrice.

Acesta își plecă privirea, înroșindu-se până în vârful urechilor. Apoi se lovi cu putere cu palma peste frunte.

— Băieți, zise el. Azi e hramul comunei! De asta trece Mașunea pe aici și de asta fiecare îi dă câte ceva…

— Pfu! am zis cu toții, bucuroși că ne eliberam de o povară.

— Da, așa e! am găsit de cuviință să îl susțin pe băiatul cu cicatrice.

Mă luase gura pe dinainte, neștiind cum să îmi manifest bucuria! Așa că, fără să-mi dau seama ce fac, am continuat:

— Bătrâna știe că mama face cele mai bune copturi din comună…

Toți și-au întors capetele către mine, ca la comandă. Mi-au înghețat cuvintele pe buze!

— Ce este? am bâiguit pierdut, sperând că nu m-au auzit.

— Ia stai puțin… De unde știi tu că Mașunea știe de mama ta că e gospodină… mă luă la întrebări unul dintre băieții mai mari.

— Păi… am ezitat.

— Recunoaște! Ai vorbit cu ea, nu?

— Nu! am răspuns repede.

— Și atunci de unde știi ce știe Mașunea? m-au luat mai mulți la rost, adunându-se în jurul meu.

Nu știam ce să fac; mă simțeam încolțit! Nu degeaba se spune că pasărea pe limba ei piere… Dacă mă mâncase limba…

— Băiete! Auzi?

Mă traseră de mânecă, dar nu au îndrăznit mai mult, pentru că nu departe de noi era mama!

— De ce să discut cu ea? Doar știe toată comuna că mama face copturi bune… De ce nu ar ști și bătrâna care vizitează porțile de sărbători? am întors-o cu o istețime de care m-am mirat singur mai apoi. Ce, e un secret că mama coace pâine pentru toată lumea din sat pentru sărbători? am insistat, văzând că au tăcut.

— Mda… Ai dreptate… spuse băiatul, privind spre cele trei femei. Bun… Acum ce facem? s-au întrebat unul pe altul.

— Băieți, am intervenit eu curajos. Dacă e sărbătoare, să fie pentru toți! Să facem azi o excepție, pentru că este hramul comunei… le-am spus, dând impresia că le sunt complice.

Băieții s-au privit, apoi au tras cu ochiul la cele trei femei… Mama mea și a băiatului cu cicatrice tocmai își luau rămas-bun de la bătrână, îndreptându-se fiecare spre poarta gospodăriei sale.

Rămasă singură, bătrânica își privi mai întâi coșul, apoi… ridicându-și ochii, ne zări. Biata de ea… Cine știe ce-o fi fost în sufletul său! A tresărit atât de puternic! Se uită disperată în urma celor două femei care plecaseră. Făcu din mână, ca și cum ar fi comunicat cu mama băiatului cu cicatrice. Și dusă a fost. Până să ajungem noi (băieții strânseseră din nou pietre de pe drum), bătrâna făcuse cotul pe o altă uliță. Parcă se evaporase.

Am plecat acasă. Nu am vrut să mai am discuții cu băieții, dar i-am urmărit din curte, să văd ce au de gând. Au mai discutat puțin, dar nu au mai căutat-o. Eram bucuros că bătrâna a scăpat și de această dată, însă în suflet aveam o mare neliniște.

Mai târziu, m-am apropiat de mama. Atent, căutându-mi cuvintele, ca și cum nu era prea important, am întrebat-o, ca printre altele:

— Mamă, cine era femeia cu care ai stat de vorbă în drum?

Înțelegând că o văzusem, mama nu a mai avut încotro, așa că îmi făcu pe plac:

— O femeie nevoiașă, Gheorghiță! În fiecare zi din an, la hram, vine în vizită la mine și îi dau câte ceva din toate copturile pe care le fac: colăcei, porumbei… Spune că îi plac tare mult copilașului ei.

Am tresărit. Mama sesiză că ceva nu-i în regulă.

— Ce-i cu tine, dragul mamei?

Brusc, mă schimbasem la față.

— Femeia aceea în vârstă are un copil?

— Da! răspunse mama mirată, privindu-mă suspicioasă din cap până-n picioare.

— Dar câți ani are? am iscodit-o.

Îi văzusem casa, îi cunoșteam situația dezastruoasă, iar pe lângă toate, avea un copil?!

— Ce vârstă are? am insistat.

Mama mă privi tulburată.

— De ce întrebi?

— Eu… Am mai văzut-o, dar era întotdeauna singură, fără copil!

— Aaa! clătină mama din cap.

— Deci câți ani are? E mai în vârstă decât mine? am insistat.

— Copilul ei e mare! E însurat și are la rândul său copii! spuse mama.

— Pfu! am răsuflat din plin, auzind acestea. Și unde locuiește? am continuat interogatoriul.

— Cine? nu pricepu mama.

— Copilul ei…

— Ah! În comuna noastră…

— În comună?

Eram din ce în ce mai uimit.

— De ce ești așa de curios?

— Ei, întreb și eu așa… am bătut în retragere, văzând că trezesc suspiciunea mamei.

Chiar am făcut un pas în spate, scărpinându-mă în ceafă.

— Mda… murmură mama, cercetându-mă atentă. Ce-i cu toate întrebările astea, fiule? Te comporți de parcă ai cunoaște-o, de parcă știi ceva despre ea! I se întâmplă ceva și nu îmi spui?

Mama știa că bătrâna suferă, că o batjocoresc mai ales copiii. Ca să nu intre în discuții cu alți săteni, nu intervenea, dar nu voia ca și eu să mă număr printre copiii cei obraznici.

— Nu! am sărit ca ars.

— Am înțeles… murmură din nou mama. Dacă nu, atunci pune, rogu-te, ghiozdănașul la locul lui, dezbracă-te de hainele de școală și vezi ce nevoi au animalele! Știi că diseară avem oaspeți, iar timp de pregătire mai e puțin! Hai, la treabă! mă zori.

— Oaspeți? Cine vine? am intrat în vorbă, bucuros că trecusem la alt subiect.

— Frații mei! răspunse mama.

— Vin și copiii lor?

— Da!

Am sărit în sus de bucurie și dus am fost, lăsând-o pe mama în plină febră a pregătirilor. Aveam multe motive, dar, în primul rând, mă bucuram pentru biata bătrână. Era o veste bună să aflu că nu e singură pe lume, că are un copil matur în aceeași comună și o poate oricând proteja. Gândul că situația nu era atât de gravă cum mi se păruse parcă mă elibera de o povară. M-a bucurat și faptul că lua pâine și alte copturi de la mama. Iar dacă avea nepoței, însemna că le ducea și lor!

Brusc, m-am înnegurat. Dacă bătrâna avea un copil care la rândul său avea copii, de ce nu o apăra pe mama sa? Sau poate că avea o fiică, iar o femeie nu poate face față unor asemenea greutăți… Ori poate că muncește mult… Îmi părea rău că nu o întrebasem pe mama. Voiam să mă întorc la ea! Însă m-am oprit la timp. Și așa devenise suspicioasă. În plus, oaspeții începuseră să își facă apariția, deci în ziua aceea am lăsat totul baltă și am petrecut cu rudele și verișorii.

Sărbătoarea a durat trei zile. Așa se întâmplă la noi de hramul comunei. Imediat ce a trecut însă, am reînceput investigațiile. Și așa, zi după zi, când aveam timp liber, mă apropiam de bătrânii din sat, cărora mă ofeream să le fac diverse servicii…

Bineînțeles, pe cei care aveau răbdare să mă asculte îi provocam la discuții. Pe unii despre care știam că sunt singuri îi vizitam mai ales în zile de sărbătoare, să stăm de vorbă. Reușeam să-i fac să îmi povestească de această femeie nefericită. Culegeam fel de fel de impresii despre ea.

Revenind la bătrâna poreclită Mașunea, pe care o cunoscusem într-un context destul de traumatizant pentru un copil, adevărul crud despre viața ei aveam să îl aflu abia după moartea sa. Mă maturizasem și înțelegeam altfel lucrurile. Eram deja plecat din sat, la școală, rareori mă mai întâlneam cu bătrânii comunei, care reușeau să îmi povestească doar fragmente din viața ei tulbure.

Astfel, am aflat totuși că femeia avusese părinți, nu fusese un copil orfan și neajutorat, cum bănuisem eu. Au locuit împreună în casa bătrânească pe care am văzut-o în ziua incidentului. Am aflat și că a avut doi frați mai mici decât ea. Unul a locuit în comuna noastră, a fost însurat, dar nu a avut copii. Celălalt însă a plecat în armată, cum se obișnuia, dar nu s-a mai întors niciodată pe plaiurile natale. Mulți au procedat astfel, iar printre ei mă număr și eu. De ce? „Mi-am urmat destinul”, ar fi răspunsul cel mai la îndemână. Așa o fi. Cine știe?!

Bătrâna cu numele Maria fusese o fată frumoasă. Șatenă, slăbuță, înaltă, cu cosițe lungi până la călcâie. Nu și le-a tăiat niciodată. Chiar dacă părul i se rărise la bătrânețe, l-a păstrat lung. A rămas o femeie frumoasă. Nici măcar greutățile care au năvălit pur și simplu peste ea, nici cicatricile lăsate pe corpul și chipul său de pietrele cu care a fost lovită fără milă nu i-au putut răpi din farmecul cu care a fost înzestrată din naștere. Nu degeaba se spune că ce ți-a dat Dumnezeu nu-ți poate lua nimeni.

Când fusese mică, mama ei o dezmierda Mașa sau Mașuca. Dar acest alint a devenit cu timpul o povară de neînchipuit pentru biata femeie, un adevărat blestem care avea să se transmită apoi și copiilor ei.

Maria învățase bine la școală. Fusese printre elevii eminenți, chiar dacă se număra printre cei săraci din comună, cum de altfel eram și noi, fiind o familie numeroasă. Isteață foc, s-a bucurat și de un caracter puternic. Nu suporta nedreptatea sub nicio formă. La orice nivel ar fi fost, lua atitudine. Astfel i-a înfruntat, când a simțit nevoia, pe preotul comunei, pe polițist, chiar și pe primar.

Din păcate, neavând condiții pentru a merge la studii mai departe, a rămas lângă părinți. Muncea alături de aceștia în colhoz. Nu și-a schimbat caracterul: nemulțumită de anumite nedreptăți, intra în conflict mai ales cu membrii conducerii. Mulți flăcăi umblau după ea. Dar, cum fata avea mari pretenții de la viață, nu prea aveau șanse.

S-a întâmplat însă ca, într-o bună zi, la colhoz să vină un nou brigadier. Un tânăr dintr-un sat vecin. Înalt, frumos… dar foarte dur cu oamenii. Maria a încercat, ca de obicei, să-și impună punctul de vedere, luându-le partea. Era ca un avocat pentru ei. Ca urmare, relația dintre cei doi nu a început tocmai cu dreptul. Tânărul însă, răzbunător din fire, nu a stat cu mâinile în sân: a început să-i sape groapa, amenințând-o ori de câte ori avea ocazia, în fața tuturor celor cărora Maria le lua apărarea.

— Vei plăti pentru asta! urla către ea. Am fost pus de conducere să fac ceea ce fac!

Maria nu-l lua în seamă. Nu era prima dată când era amenințată. Știa că are dreptate și cu asta basta! Totuși, drama plutea în aer, iar destinul nu poate fi schimbat de nimeni.

Într-o zi de vară, Maria se afla pe câmp, la muncă. Era la prășit. Se lupta cu buruienile alături de o mulțime de oameni, așezați de parcă erau niște cocori ce vânau broaște, pe timpul verii. A fost anunțată de căruțașul care venise cu bidoanele cu apă pe câmp că trebuie să ajungă urgent la primărie. Fusese complice cu brigadierul, așa se spune, dar adevărul îl știe numai Dumnezeu.

Nu avea cum să ajungă decât pe jos. Or, totul fusese doar o înscenare spre a-i face de petrecanie… Maria a plecat pe cărare, iar la un moment dat acest tânăr i-a ieșit în cale. El cutreiera dealurile cu șareta. I-a dat binețe fetei cu prefăcătorie în glas și a oprit când a ajuns în dreptul ei. A întrebat-o unde merge și, din vorbă în vorbă, i-a propus să meargă împreună la destinație, că tot acolo se ducea și el.

„De ce nu? E un om. Nu se trage din neamul lupilor, măcar că nu ne înțelegem bine!”, s-a gândit Maria. Doar că hotărârea urma să-i fie fatală sărmanei fete. Maria nu avea să mai ajungă în ziua aceea unde fusese chemată. Fiind singuri în mijlocul câmpului, nici țipenie de om în jur, brigadierul s-a apropiat cu șareta de o căpiță de paie și, amăgind-o, a batjocorit-o. Însă revin: adevărul îl știe numai Dumnezeu.

În ziua aceea, Maria a ajuns foarte târziu acasă. Se înnoptase. Și nu a mai ieșit din casă până nu a născut copilul, căci rămăsese grea.

Justițiară cum era de felul său, i-a dat pruncului numele tatălui: Petrea. Bineînțeles că absența fetei din viața de zi cu zi a comunității a dat naștere multor suspiciuni. Nu o mai văzuseră de multă vreme și începură să iasă vorbe…

Cunoscând-o pe Maria, brigadierul știa că lucrurile nu se vor opri aici. Astfel că, într-o bună zi, sătenii s-au trezit și fără el. Își luase tălpășița din comună. Se temea de judecată, pentru că asemenea cazuri nu erau deloc simple în acea perioadă. Pedepsele erau deosebit de grele, indiferent de funcția pe care o avea vinovatul.

Maria însă nu a plecat din sat și nici măcar nu a făcut vreo plângere nicăieri. Nimeni nu știe de ce a ales să tacă. Poate că a pus în balanță răul pe care îl trăise și minunea de copilaș căruia îi dăduse viață. Iar dintre cele două, viața a triumfat! Din nou, tot numai Dumnezeu știe adevărul.

Se pare totuși că această întâmplare nefericită a marcat-o pe Maria mult prea puternic din punct de vedere psihic. Trauma pe care o trăise avea să-și pună amprenta asupra ei pentru toată viața. Oricât de puternică a fost, nu a făcut față depresiei, deznădejdii. Era vorba despre mândria și demnitatea ei, care fuseseră rănite, dacă nu chiar distruse. Exista pe atunci o credință puternică legată de puritate, de curățenia trupului și a sufletului. Să i se întâmple așa ceva unei fete era o mare rușine. Indiferent dacă era vinovată sau nu, oamenii o stigmatizau, nu cum se întâmplă în ziua de azi.

O asemenea fată nu mai avea trecere nicăieri în acele timpuri. Era un nimeni, spre batjocura tuturor. Nimic din ce fusese odinioară nu mai era valabil. Or, brigadierul știa acest lucru. De aceea a ales această formă de a-i șterge Mariei orice fărâmă de autoritate.

Inevitabilul s-a produs. Locuitorii satului, odinioară dornici de a fi prin preajma Mariei pentru a se bucura de apărarea ei, o priveau acum cu alți ochi: nu era decât o biată fată cu un copil din flori, nemăritată.

Nici să muncească nu mai putea. Sau poate nu mai voia… Nimeni nu știe. Depresia a făcut-o să se urască, să se desconsidere. S-a închis în sine. Nimeni nu a putut să o ajute. Nu s-a mai îngrijit ca odinioară, chiar dacă părinții au încercat din răsputeri să o ajute să-și continue viața.

Nu! Maria nu mai voia să fie printre oameni. Însă trebuia cumva să-și câștige existența, mai ales că avea un suflețel de îngrijit. Mai erau și părinții, atinși după o vreme de neputință. A început astfel, de voie, de nevoie, să lucreze cu ziua pe la oamenii înstăriți din sat. Făcea curățenie, spăla, îngrijea de copiii altora. Mulțumirea acestora era sub formă de bănuți, haine și mâncare. Cei care o primeau se gândeau în primul rând la copilaș.

A continuat așa până la sfârșitul vieții. Nu avea cum să se ascundă la infinit…

Abia după ce am aflat toate aceste detalii am înțeles de ce în ziua când am cunoscut-o pe Maria, poreclită Mașunea, doctorița o sprijinise când toți ceilalți fugiseră de ea ca de un ciumat: se pare că, de-a lungul timpului, bătrâna o ajutase cel mai mult în gospodărie pe soția învățătorului.

Nu o dată m-am gândit cum de numele de alint, Mașa, al unei mame iubitoare pentru fetița ei s-a transformat atât de ușor în „blestemul” Mașunea? Aș da orice să aflu cine o poreclise astfel. Din ce gură ieșise numele, cine o stigmatizase? Cuvintele lui sau ale ei au fost asemenea unui fulger pentru noi, ceilalți. I-au adus multă suferință acestei femei, chiar și mie. Exact ca un fulger care apare pentru o clipă și apoi dispare. Gura aceea rea părea să o fi răstignit pe femeie, transformând-o într-un catalizator menit să identifice caracterul celor pe care îi întâlnea.

Oare mai trăiește acel om? Cum anume, în ce mod? Dar urmașii lui? Pentru că, orice s-ar spune, a fost tare spurcat la gură, de vreme ce femeia aceasta, precum și copilul ei nu au mai putut să scape de umbra blestemului gurii sale…

Cel puțin, copilul Mariei este un blestemat până azi. M-am gândit de multe ori la condițiile de viață în care pur și simplu se zbate.

M-am gândit și la cei doi frați ai Mariei, unul rămas în sat, celălalt plecat în lume. Cum de nu se implicaseră? Cum de nu au făcut nimic în apărarea celor doi, prin venele cărora curgea același sânge? Cum puteau ei să îndure batjocura la care erau supuși sora și nepotul lor zi de zi, mai ales din partea copiilor? Pentru că cei maturi îi ignorau. Doar dacă aveau nevoie să le facă treabă îi băgau în seamă. Copiii însă îi tratau ca pe niște animale.

Bineînțeles că toate acestea și-au pus amprenta asupra lor. Femeia a început să se degradeze tot mai mult. Toamnele și iernile reci au determinat-o să bea, pentru a se putea încălzi cât de cât. Sau să amorțească foamea și să nu mai simtă nici gerul…

Nu prea avea haine. Cu ce umbla îmbrăcată vara o puteai vedea și iarna, când afară erau minus 30 de grade. Casa îi era dărăpănată, acoperișul găurit, geamurile sparte. Mai punea biata femeie fân în ele, pentru a opri vântul cât de cât, însă… vă imaginați! Bineînțeles că încerca să mai repare, însă copiii se țineau de capul ei și i le spărgeau imediat, făcându-și din asta un prilej de distracție. Nimeni nu a intervenit, iar bătrâna s-a lăsat păgubașă. Se resemnase.

Când mă gândesc la această femeie, mă iau fiorii și mă copleșește un amarnic regret că nu am putut să o ajut. Eram copil, ce puteam să fac? Mă revoltam în sinea mea că oamenii mari nu interveneau. Chiar și pe părinții mei îi găseam vinovați. În sat, toți îi cunoșteau situația. O puteai vedea prin zăpadă, prin zloată, cu galoși în picioarele goale. Zgribulită și vai de capul ei, traversa comuna ca o fantomă, bătând de la o poartă la alta, pentru a primi câte ceva. Dar toți treceau pe lângă ea ca și cum nu ar fi văzut-o. Ca și cum nu ar fi existat! În satele moldovenești, cazul Mariei, poreclită Mașunea, nu e unul izolat. Există foarte multă lume necăjită.

Revenind acum la familia sa, la rudele sale… frați, copil… mă revolt, pentru că nu am niciun răspuns la întrebarea: de ce nu au luat-o cu ei în casele lor, măcar pe timpul iernii? De ce nu au salvat-o din mâinile celor pentru care bătrâna nu era decât o țintă? Știu că feciorul femeii a avut o casă plină de copii. De ce nu veneau nepoții să o vadă, să o fi salvat de batjocură măcar la bătrânețe?

Îmi dau seama că și ignoranța din partea familiei este o situație întâlnită în multe dintre satele noastre. Nu zic că nu ar exista circumstanțe atenuante: educația era de așa natură. Cu timpul, începem să-i uităm pe cei dragi, alături de care am crescut, cu care am mâncat din aceeași farfurie sau am dormit pe același cuptoraș, îmbogățindu-ne copilăria. Bineînțeles că cel mai la îndemână ar fi să dăm vina pe timp: el este cel care ne „spală” memoria. Dar dacă am căuta înăuntrul nostru, cu sinceritate, nu am afla un alt motiv? Nu cumva este vorba despre rușinea de a ne expune alături de ai noștri? Nu credem cumva că însoțirea cu ei ne compromite?

Rușinea sau egoismul nostru, egoul mult prea puternic nu ne dau voie să împărțim cu ceilalți „popularitatea” de care ne bucurăm la un moment dat. Frica de a nu pierde ceva ce credem că avem, că am obținut, tocmai datorită faptului că nu i-am avut în preajmă pe ai noștri! Sunt sigur că nimeni nu ar recunoaște cu voce tare că i-a fost rușine să apară într-un context anume cu mama mult prea bătrână și zbârcită. Dar, dacă suntem sinceri cu noi înșine, cu siguranță vom găsi acest raționament pe care l-am aplicat nu o dată. Tare ne mai înșelăm crezând că mama, tata sau frații nu simt că ne este rușine cu ei!

Ba simt și îi doare. Doar înțelepciunea îi salvează pe cei care ajung să o cunoască, pentru că mulți ajung la vârsta senectuții fără să fie înțelepți, iar atunci suferințele de orice fel se amplifică, mulți cedând din punct de vedere psihic din acest motiv.

Înțelepciunea însă îi ajută pe bătrâni și pe toți cei care o capătă să nu vrea faimă, să nu-și dorească să fie în centrul atenției, să nu vrea să capete averi și multe altele. Pentru ei, averea înseamnă iubire necondiționată, lacrimi, mângâieri, cuvinte calde… Și nu cred să fie cineva dintre voi care să nu fie de acord cu aceasta.

Bătrâna din satul meu suferise cumplit, astfel că nu știu dacă ajunsese la înțelepciune, ci mai degrabă la resemnare. Nu îi mai păsa de nimic. Trecuse prin atâtea greutăți (foame, frig, ignoranță, batjocură), dar, cu toate acestea, a trăit mult. Trecuse de 80 de ani! Oare de ce Dumnezeu îi dăduse atâția ani, plini de suferință?! A avut un copil, s-a bucurat de nepoți mulți, pe care numai ea știe cum și dacă i-a vizitat, ce le-a dăruit, ca bunică, de Crăciun.

Însă, ca orice poveste, și istoria ei avea să ia sfârșit într-o zi. Era iarna geroasă a anului 1984. Plecasem la învățătură, la oraș. Bătrâna rămăsese în sat mai mult ca o umbră, căci de personalitate nu mai putea fi vorba. A dispărut dintre noi cu aceeași discreție cu care trăise. Ca și cum s-ar fi dizolvat într-un nor de ceață, menit să-i curme suferința și ducând-o cu el în spațiul nemuririi.

Ce se întâmplase? Nu mi-e ușor să spun, dar trebuie să o fac. Doar așa voi putea să scap de această umbră care mă urmărește mereu. Numai așa o voi putea înlătura și mă voi elibera. Erau deja câteva zile de când bătrâna nu mai apăruse pe ulițele comunei. Lumea din sat începuse să șușotească. Copiii, la fel. Unde să fi plecat? Nu ar mai fi avut putere să se deplaseze…

Oricum, eroina noastră devenise un mit pentru toată lumea. În căsuța ei dărăpănată, neîncălzită, cum putea să traverseze timpul capricios? Acoperișul spart, ferestrele de asemenea… Haine nu avea și totuși la spital nu ajungea niciodată… Cum făcea față capriciilor vremii? Curiozitatea mocnea în toți, dar mai cu seamă în vecina ei, care de multă vreme pusese ochii pe „averea” bătrânei.

Curioasă la culme că nu-și mai văzuse vecina de câteva zile, aceasta a îndrăznit să intre în curtea care făcuse subiectul bârfelor de tot felul, ale tuturor oamenilor din comună. Pășea precaută pe plapuma zăpezii, neatinsă de nimeni. Parcă amorțise totul! Femeia avea senzația stranie că dincolo de poarta Mariei timpul se oprise în loc.

A ajuns până în mijlocul curții. S-a oprit și a strigat-o pe bătrână. I-a atras atenția scârțâitul straniu al ușii, care era întredeschisă. Viscolise, iar vântul o deschisese și nămeții ajunseseră până în tindă.

Femeia și-a făcut curaj, a făcut semnul crucii și a înaintat în casă, în cele două odăițe despărțite de tindă. Nu a găsit pe nimeni! Nici urmă de bătrână. În mijlocul casei, o măsuță mică, pe trei picioare. Pe ea, o străchinuță de lut și o lingură, iar alături un scăunel… Era gol peste tot! Pustiu! Niciun țol măcar… Nicio iconiță la care să se roage! Parcă le luase vântul pe toate sau ai fi fost tentat să crezi că bătrâna făcuse foc din ele, ca să se încălzească.

Vecina înmărmuri la vederea acelui tablou trist. Înghiți în sec și dădu să iasă. Dar, brusc, îi trezi atenția un zgomot. Se întoarse și privi peste tot, încercând să descopere de unde provenea.

În ungherul din fund al uneia dintre odăițe descoperi cuptorul. S-a apropiat încetișor. Zgomotul se repetă! Femeia s-a oprit, apoi s-a apropiat din nou. „Poate doarme pe cuptor”, s-a gândit. Nu era nimic acolo…

Bătrâna nu era pe cuptor, dar zgomotul se repetă. Atunci, femeia se aplecă la gura cuptorului. Feri puțin gurarul și tresări când văzu mișunând peste tot niște șobolani mari cât pisicile! Au sărit în fața ei, speriind-o de moarte, împrăștiindu-se peste tot prin casă.

Femeia a țipat cât a ținut-o gura, aruncând totul și fugind afară. Inspiră adânc aerul rece, ducându-și mâna la inimă și încercând să se liniștească. Când simți că și-a mai revenit, se iți din nou în casă. Guzganii dispăruseră cine știe pe unde. S-a întors înăuntru și, uitându-se cu atenție în cuptor, o descoperi pe Maria!

Bătrâna își petrecea acolo iernile geroase. Făcea puțin foc cu ce avea probabil prin casă, până se încălzea vatra cuptorului, făcută din lut. Apoi o lăsa să se răcească și, după ce intra, trăgea gurarul, ca să se mențină căldura.

Femeia înghiți din nou în sec. Simțea că se îneacă! Practic, Maria locuise ca într-un mormânt și pe timpul vieții! Se obișnuise cu ceea ce avea să urmeze… Deci acesta fusese secretul rezistenței sale și al lipsei bolilor. Oamenii înstăriți, chinuiți de boli deveniseră geloși pe ea.

Vecina se uită stupefiată. Cuptorul era un spațiu micuț. Bătrâna încăpea doar încolăcindu-și trupul, asemenea unui bebeluș în pântecele mamei. Nu îi putea vedea chipul, deoarece capul era orientat către fundul cuptorului, probabil pentru a nu simți curenții reci. La intrare îi erau picioarele.

Făcându-și din nou semnul crucii, vecina și-a făcut curaj și strigă:

— Maria! Hei, Maria!

Nimic. Pe femeie o trecu un fior din creștet până în tălpi. Întinse mâna și o atinse. Bătrâna era țeapănă, rece. Murise.

Vecina a chemat autoritățile: doctorul, polițistul și primarul. Aceștia și-au făcut apariția încercând să nu creeze prea multă vâlvă. Vina morții ei, a condițiilor insalubre în care trăise le aparținea și lor.

Au scos-o cu greu din cuptor. Corpul îi înghețase. Au sfărâmat totul. Lumea s-a adunat ca la circ. Unii își regretau comportamentul avut față de femeie de-a lungul timpului, când au realizat în ce condiții trăise. Sunt sigur că, în acele clipe, destule persoane au luat anumite hotărâri cu privire la atitudinea față de semeni, față de viață în general.

S-a hotărât ca femeia să fie îngropată în aceeași zi. Oricum nu avea cine să se ocupe de ea. Fratele ei era bolnav, iar fiul era la spital, batjocorit și el de oamenii din sat. Fusese bătut.

În plus, autoritățile voiau să șteargă cât mai repede orice urme care scoteau la iveală carențele unei vieți civilizate, despre care se vorbea mereu la televizor. Cel mai ușor era să bage totul sub covor. S-au grăbit să adune de prin curte niște lemne: ușile de la casă, de la odăițe și scândurile din gard. Din ele au meșterit un soi de sicriu.

A apărut apoi o altă problemă: corpul era înghețat, covrigit, nu o puteau așeza în sicriu, după legile creștine.

Doamne… ce a urmat! Ți se face părul măciucă. La inițiativa vecinei, cu ajutorul autorităților, au așezat cadavrul cumva pe spate și au sărit pe bătrână, până i-au rupt oasele, chipurile „s-o îndrepte”. Tabloul era unul de groază. Șobolanii apucaseră să-i roadă femeii sfârcurile urechilor, nasul…

Cu chiu, cu vai, oamenii i-au pus corpul în sicriu. Au găsit și o căruță și au dus-o la biserică pe înserate, spre a nu atrage prea mult atenția asupra a ceea ce se întâmpla. Între timp, câțiva voluntari, care greșiseră cu ceva în fața autorităților, îi săpaseră o groapă Mariei, ca pedeapsă pentru fapta lor.

Au aruncat sicriul în ea și l-au acoperit cu repeziciune. Nu a avut loc nici o rugăciune, nici un ritual. Nimic creștinesc. Așa erau timpurile.

I-au pus însă o cruce la căpătâi, încropită din două leațuri. Dar vântul iernii capricioase a luat-o chiar din seara aceea, ducând-o departe, ca și cum ar fi vrut să spele rușinea oamenilor din sat și a acelor locuri. Pesemne natura însăși a intervenit, ștergând cu totul orice urmă a existenței Mariei, eliberând-o de orice blestem și de orice suferință. Măcar mormântul să nu îi fie batjocorit, cum fusese ea în timpul vieții.

Cred că Dumnezeu a ales ca amintirea Mariei să rămână în sine o enigmă, la fel ca viața pe care o dusese. Așa a dispărut din comuna noastră, nu însă și din conștiințele celor care au cunoscut-o, de unde nu o poate șterge nimeni. Prin faptul că i-am scris povestea vieții în paginile cărții mele, ea nu va dispărea niciodată.

De ce vreau să o imortalizez? Tocmai pentru că această „poveste” reală trebuie să se transforme într-o lecție de viață pentru generațiile care vin. Să învețe să fie toleranți, să aibă compasiune, să-și iubească semenii, indiferent de rangul lor social. Asemenea atribuții intră în misiunea unui scriitor, a culturii unei națiuni. Tindem spre civilizație. Tindem spre o istorie care să nu preia greșelile înaintașilor. Istoria în sine este o disciplină pe care o studiem tocmai pentru a vedea erorile trecutului și spre a nu le repeta.

Moartea bătrânei Maria Ivanova și condițiile în care s-a petrecut nu au încheiat însă capitolul suferinței pentru neamul său. Blestemul cu care a trăit o viață a fost transferat fiului Petrea și familiei sale. Poate că de aceea familia lui nu a venit la înmormântarea femeii, de teama acestei… preluări de ștafetă a blestemului.

Fiului său i se spunea Petrea Mașunei. Însă, dacă mama sa fusese batjocorită în sat, mai ales de copii, Petrea avea să îndure și răutățile celor maturi. Era învinuit pentru tot ce se întâmpla rău în sat: dispariția păsărilor, furturile etc. Era bănuit că umbla cu furatul pentru că avea mulți copii și avea nevoie de hrană.

Dacă ar fi fost vorba numai despre suspiciuni, mai treacă-meargă, însă, în curând, s-a trecut la atacuri verbale, injurii, pentru ca încet-încet să se ajungă la lovituri. Cu toate acestea, Petrea nu fusese prins niciodată la furat, iar bănuielile nu avuseseră acoperire!

A îndrăznit, sărmanul, de câteva ori să se plângă la poliție de comportamentul inadecvat al consătenilor, însă tot el s-a trezit după gratii. Nimeni nu ținea cont că avea o familie mare de întreținut și mai ales că nu existau niciodată dovezi. Cu timpul, cicatricile au început să îi schimbe conformația feței. Cu fiecare zi, semăna tot mai mult cu mama lui spre sfârșitul vieții, mai ales că privirea îi era aceeași. Ultima năpastă care s-a abătut asupra lui, când a fost bătut și acuzat pe nedrept, s-a petrecut chiar în zilele noastre, cu aproximativ șapte ani în urmă. Deci nu mai putem vorbi despre regimuri depășite de gândire și viziuni învechite asupra vieții. Drepturile omului și democrația erau noțiuni de mult familiare, chiar și oamenilor de la sate.

Și totuși, în comuna mea aveau loc asemenea întâmplări. Chiar se mirau unii și alții cum de rezistă în urma atâtor chinuri, ca și mama lui.

Ce se întâmplase…

Deveniți capitaliști peste noapte, în urma obținerii „independenței”, mulți dintre locuitorii comunei au încercat să își deschidă ceva „privat”. Astfel, un tânăr care lucra la poliția fiscală și-a deschis un bar și un magazin universal în sat, în curtea părinților, de care se ocupa tatăl lui.

Petrea al Mașunei a trecut într-una din zile pe la bar ca să facă niște cumpărături. A intrat, dar nu era nimeni! Probabil că proprietarul plecase pentru că avusese o urgență, dar lăsase ușa deschisă. Petrea era grăbit. A intrat în magazin, a așteptat o vreme vânzătorul, dar, văzând că nu mai vine, și-a luat singur niște țigări, ceva de mâncare, a socotit cât costă, pentru că prețurile erau afișate, și a lăsat bănuții pe tejghea, plecând la treburile sale. După el, însă, așa cum avea să se afle mai târziu, au intrat niște copii care au luat banii și ce le-a mai venit la îndemână de prin magazin și duși au fost.

Când s-a întors proprietarul și a descoperit că a fost jefuit, a început ancheta. Totul se petrecuse ziua-n amiaza mare, deci au fost martori că Petrea intrase în magazin. Vânzătorul și-a chemat feciorul polițist și au început investigațiile. Copiii de prin zonă au dat vina pe Petrea, mai ales că acesta avea antecedente.

Tatăl și fiul polițist au intrat în aceeași zi în curtea suspectului. Fără să-i pună vreo întrebare, atât tatăl, cât și fiul au tăbărât asupra lui cu pumnii și picioarele, bătându-l până l-au adus în stare de inconștiență în fața familiei, a copiilor lui.

Se auzeau răcnete până în depărtare! Petrea implora ajutor de la oamenii care se adunaseră la poartă ca la circ, dar care nu s-au băgat, deoarece se temeau să nu aibă de-a face cu polițistul. Totul s-a petrecut la fel ca în cazul mamei lui: nimeni nu a intervenit.

Când Petrea a leșinat, l-au aruncat ca pe un sac într-o mașină, în fața familiei speriate. Nu era prima dată când se întâmpla acest lucru. L-au dus în oraș, la judecată. Din ziua aceea, nimeni nu l-a mai văzut timp de câțiva ani. Unii credeau că murise. Dar, de vreme ce corpul nu îi fusese adus acasă, însemna că fusese închis la pușcărie. Numai că, de data asta, se vede că Dumnezeu a fost cel care a făcut judecata. Și nu a fost deloc blândă. Om în vârstă, proprietarul barului a paralizat din senin. Feciorul său, polițistul justițiar, a eșuat de două ori în căsnicie și a pribegit prin lumea largă, fără să-și mai întemeieze o familie. Și frații lui au avut aceeași soartă. Necazul lor continuă până în ziua de azi, de parcă vântul le-ar risipi cu fiecare pală, cu fiecare adiere tot ce au agonisit. Nu mai prididesc să vândă ce au pe lângă casă pentru a-și recăpăta pacea pe care o avuseseră odinioară în familie.

Însă Petrea, veșnicul condamnat, după toate câte a îndurat, deși este în vârstă, se bucură de copii și nepoți. Iar după judecata Domnului, la care a asistat întreaga comunitate, conștientizând-o, nimeni din sat nu mai îndrăznește să se atingă de el sau de familia lui. Chiar dacă păsările continuă să le dispară din bătătură! Totuși, lui Petrea i se născuse un copil bolnav, pentru că el fusese bătut în fața nevestei gravide. Soția sa a rămas traumatizată. A fost internată la sanatoriu și, o dată la cinci ani, sărmana, este adusă acasă. Nimeni nu știe dacă ea conștientizează unde se află și alături de cine…

Se pare că omul atât de greu încercat toată viața a scăpat, în sfârșit, de blestemul moștenit de la Mașa, mama lui. Acesta a trecut asupra familiei polițistului.

De multe ori m-am întrebat: de ce a trebuit să văd chinul acestei femei? De ce a trebuit ca în ziua aceea să ajung pe ulița respectivă? Mi-ar fi fost mai ușor să nu fi știut nimic. Înțelegeam că „așa e viața”, distingeam binele de rău, dar de ce trebuia să descopăr asemenea nedreptăți, la o vârstă atât de fragedă, mai ales că nu aveam nicio putere să intervin?

Un singur răspuns rămâne valabil, deși știința îl anulează în permanență: destinul. Pe care am continuat să îl urmez!

Am ajuns în Occident. Am descoperit o viață complet diferită, în care m-am încadrat. Nu mi-a fost ușor să accept opulența, bogăția, fastul, și nu din invidie, ci pentru că fuseseră ani în care nici nu mi le imaginasem! Fusesem educat complet diferit!

Am avut posibilitatea să ajung prin toate colțurile lumii, pe unde nici nu visasem, călătorind atât pe apă, cât și pe uscat. Uitasem de Maria. Însă am descoperit că nedreptatea există peste tot, nu doar în satul meu. Și atunci, brusc, mi-a reapărut în față tabloul ei. De data asta, însă, o identificam pe Maria cu țara de unde veneam. Mi-am dat seama că națiunea din care provin este tratată de restul lumii așa cum fusese tratată bătrâna Maria de ceilalți consăteni. Maria devenea simbolul țării mele, în raport cu lumea în care mă aflam. Și m-am înfiorat trăind această realitate sumbră.

Acesta a fost răspunsul la întrebarea care mă măcinase mult timp: de ce a trebuit să o cunosc pe această biată femeie? Pentru a înțelege că țara mea are parte de aceeași persecuție și batjocură de care avusese și ea. Din călătoriile mele prin țările lumii am extras „tabloul” patriei mele: a avut parte de viol, de înjosire până la îngenunchere. A fost înfometată până la disperare și apoi abandonată de familie, rude, vecini, prieteni, fără să-i mai pese cuiva de soarta ei.

Am realizat că, așa cum fusese privită Maria de săteni, așa este privită țara mea de lumea întreagă, o realitate cruntă, pe care o distingeam tot mai clar cu fiecare pas. Și cum bătrâna din satul meu nu era probabil un caz singular, bineînțeles că nici țara mea nu e singura de pe planetă discreditată și discriminată. Aproape 90 % din populația lumii este afectată de acest fenomen.

Într-una dintre peregrinările mele, am luat parte la o sărbătoare alături de un prieten pe care mi-l făcusem în străinătate. În timpul unei discuții, mi-a spus pătimaș:

— Știi ceva? Când vedem câtă sărăcie există în lumea aceasta, începem să prețuim mai mult națiunea în care ne-am născut.

Cu alte cuvinte, o vizită, fie și din întâmplare, în Moldova sau Africa îi face să conștientizeze nivelul lor superior de trai și să-l aprecieze. Nu știu cum l-am privit, căci m-a întrebat:

— Ce este? Am greșit cu ceva?

L-am felicitat pentru teoria lui cu referire la națiunea sa, deși a înțeles că nu asta aș fi vrut să spun. L-am lăsat și mi-am văzut de ale mele.

„Deci cam atât reprezintă țările sărace pentru Occident? Un exemplu?”, m-am întrebat dezamăgit. Mi-am zis atunci că ar trebui să le fie rușine pentru o astfel de „atitudine”. A vedea și, cel mult, a compătimi nu e o politică pe care să o adopte națiunea civilizată. Nu e normal ca suferința cuiva să reprezinte hrană sau motivație pentru altcineva. Nu se știe niciodată cum se învârte roata istoriei. Suferința nu are corp, nici suflet. Nici nu știi sub ce formă poate ajunge și în „casa” ta. Ea capătă puteri incontrolabile atunci când e condusă de ignoranță, de indiferență.

Când mă întorc în sat și trec prin locurile copilăriei mele, neapărat merg și pe ulița unde fusese cândva casa Mariei. Nu mai e de mult acolo. Sunt noi proprietari, care au construit o casă nouă. Dar urmele femeii au rămas. Au crescut peste ele firicele de iarbă care le asigură continuitatea, perpetuând existența Mariei și a destinului ei tragic.”