„Iluzoria vulpe a fericirii” de Doina Popescu este un excelent roman despre „durerea distilată în esențe tari” a dorinței propriei regăsiri, în și alături de ceilalți. Psihodramele celor șase personaje centrale, desfășurate în atmosfera prietenească a Lăptăriei lui Enache, încearcă să remedieze dramele emoționale acestora, dar eșecul va deveni, în final, numitorul comun.
O cronică a cărții găsiți pe Cyberculture, de George Hari Popescu (+audio fragmente).
Fragmente:
„Niciodată n‑am simțit un contrast mai violent între dimineața pe care mi‑am proiectat‑o în minte la culcare și cea în care m‑am trezit efectiv. Un vânt cald, stârnit din senin, mi‑a smuls perdeaua din living, a scos‑o prin cerceveaua ferestrei și a întins‑o ca pe brigantina unui bric deasupra curții strâmte dintre blocuri. Când m‑am aplecat să adun voalul alb, am văzut o căruță trasă la pas de o mârțoagă. Hurducăia printre mașinile parcate alandala în bălțile dintre mormanele de zăpadă îngrămădite de‑o parte și de alta a aleii centrale. […] Primul impuls a fost să‑mi recuperez perdeaua, care, din fericire, mai atârna în câteva anouri, și să trântesc în viteză fereastra (cum ai trage o poartă grea peste un colț de lume despre care nu ai niciun chef să mai știi). Tot ce voiam era să mă afund la loc în dimineața mea subiectivă, pentru care încă mai aveam resurse să mi‑o închipui altfel.”
„Și viața e un fel de joc, mai complicat. În locul unui număr limitat de probleme, ai de rezolvat un număr aproape infinit, pe căi aproape infinite, dacă ținem cont de faptul că neuronii au posibilități aproape infinite de a intra în ecuație între ei. Alegerea unei căi anume, odată făcută, pare să‑ți îngusteze câmpul opțiunilor, pentru că orice selecție presupune și cantități imense de renunțare. De fapt, renunți la alternative. Dintr‑o bandă inițial nelimitată de opțiuni, poți să simți c‑ai ajuns la opțiunea zero, altfel spus, ești condamnat să porți aceeași cruce până la ieșirea din joc. De fapt, nu e deloc, dar deloc așa, pentru că o alegere, odată făcută, se ramifică în cel puțin două noi căi de acțiune, dintre care poți să alegi însă doar una, care, la rândul ei, se bifurcă și ea în cel puțin două alternative și așa mai departe. Prin urmare, nu știi exact și se pare că nu vom putea calcula niciodată cât e determinare și cât e liber arbitru în jocul de‑a existența al fiecăruia dintre noi.”
„Să te dizolvi în lume, să te prefaci una cu ea și totuși să vibrezi cu nota ta distinctă… conștientă din când în când de frumusețea ei vulnerabilă… Străfulgerări de luciditate absolută, în care toate cortinele cad, deschizându‑ți pentru o clipă calea spre marele mister: suprem, sublim și atât de înfricoșător totodată.”
„Excesul. Excesul în toate, în încercarea de a tatona membrana aparentă a lucrurilor, a spațiului, a sentimentelor, a iluziilor și a fricii. Excesul, cuvântul meu de ordine. El reușește ceea ce nimeni și nimic altceva nu poate s‑o facă: îmi jupoaie sinele de toate pieile lui sociale și îl lasă apoi să cadă, fără gardă – ca o moluscă lipsită de cochilie, în propriile abisuri. Ei bine, acest exces, vecin cu indecența, e chiar fermentul meu secret. El mă împinge spre marginile mele ultime, de unde mă întorc umilită, lingându‑mi rănile, hotărâtă pentru o lungă penitență. Căptușită toată cu plăgi și abcese, retrăiesc momentul în care devin nimic imponderabil și încep din nou să urc. Doar fum și iluzii, mă deșir înapoi, până la completa recucerire a conturului meu și, oarecum inflaționist, ceva mai departe. Grăuntele imaterial e pus la adăpost chiar în momentul colapsului. L‑am îmbrăcat în energie eterică, l‑am învelit în piei de lumină și susur. Sunt gata să îmi dau și viața, doar pentru a‑l desăvârși. Pentru mine, contează mai mult decât masa universului toată. E nucleul dur al propriului eu, e legătura – nici de mine știută – între ceea ce‑am fost și ceea ce, poate chiar din acest moment, încep să devin.”
„M‑am văzut, vai, exact așa cum eram. Greoaie. Opacă. Vetustă. Și plouată, pe deasupra, ca o curcă – atât în sens propriu, cât și figurat. Doamne, n‑am avut niciodată curaj să mă las antrenată în situații echivoce și cu atât mai puțin să îmi asum ceva până la ultimele consecințe. De aici, cred, o anumită frustrare și sentimentul că mă scurg greoi prin viață. Mereu cu câțiva pași în urma destinului, pe care nu am nici resursele și nici curiozitatea să mi‑l înfrunt. De aici și fantomele întruchipărilor mele posibile, fantome care au început să mă bântuie în ultimii ani. În definitiv, sfârșim prin a fi cel mai probabil dintre toate eurile noastre posibile. Toți.”
„…Ca și cum propria‑i viață, filă cu filă, secvență cu secvență, ar fi perfect încapsulată într‑un glob de sticlă pe care l‑ar putea cuprinde într‑o palmă… Nu are decât să învârtească globul și, iată, regăsește același eveniment repetându‑se la nesfârșit în planul aceluiași punct de rotație – o filă doar în cartea sferică a destinului. Dacă‑l răsucește ușor invers, schimbă și perspectiva asupra aceleiași întâmplări: o privește mai întâi dintr‑un unghi, apoi din celălalt, apoi din altul, și din altul… Câte unghiuri, atâtea variante ale aceleiași întâmplări. Abia dacă rezultanta imaginară a tuturor versiunilor posibile ar putea recompune cumva evenimentul original, la care a luat parte fiindcă așa a vrut sau pentru că altminteri n‑ar fi fost cu putință.”
„Pentru că Ana întârzia, am «navigat» prin biblioteca ei, străduindu‑mă să aflu criteriul după care își aranjase cărțile. Nu am folosit întâmplător cuvântul «navigat». După niște rațiuni care mi se revelau într‑un moment, pentru a mi se ascunde imediat în următorul, cărțile ei păreau să fie orânduite de un browser, cu titluri și nume care te purtau tematic, oarecum complementar, dintr‑un autor în altul. Excepție făcea un teanc de cărți puse laolaltă, fără o noimă aparentă. (…) Începusem să mă simt bine, ca la o reuniune nonconformistă care adună toate ființele pe care le‑ai îndrăgit vreodată, fiecare în ipostaza în care ai realizat cât de mult înseamnă respectiva persoană pentru tine… când, din baie, își făcu apariția o Ană proas‑ pătă și aburindă, înfășurată toată, ca un cocon, în prosoape albe, flaușate.”
Despre autoare:
Doina Popescu (n. 1952) a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București, specializarea pedagogie – limba engleză. A lucrat în învățământul special, ca profesor defectolog, iar apoi ca logoped. În 1990 și-a început cariera în presă, ca redactor la ziarul Viitorul, apoi la România liberă, documentarist la Agenția de știri Mediafax și coordonator al paginii economice a ziarului Cotidianul. A colaborat la revistele 22 și Dilema. În 1997 este angajată ca redactor, editor coordonator și producător la televiziunea publică, în cadrul Departamentului Știri, iar în 1999 s‑a transferat la Biroul Euroviziunii al Direcției Știri din TVR, a cărui activitate a coordonat-o până în 2011. A mai publicat romanul Șampanie cu soia (2001).
