Povestea aceasta de ianuarie închipuie şi ea un fel de început, de aceea se şi numeşte mit. Ne dezvăluie felul în care oamenii din insula Madagascar – care nu ştiu ce sunt mǎnuşile şi fularele şi merg toatǎ ziua cǎlare pe broaşte ţestoase – şi-au imaginat încǎ din negura timpurilor, propriile lor origini. Sǎ o ascultǎm copii, cu siguranţǎ cǎ la sfàrşitul ei vom fi mai înţelepţi cu un gând şi mai buni cu un zâmbet. E diferitǎ de poveştile cu care am fost obişnuiţi pânǎ acum şi spune aşa:
“Demult, la începutul timpurilor, numai trei oameni trǎiau pe pǎmânt şi niciunul nu ştia despre existenţa celuilalt. De aceea, toţi trei se simţeau foarte singuri.
Unul dintre ei, pe nume Primul Om Luni, nemaiputând îndura atâta singurǎtate, s-a apucat sǎ ciopleascǎ un trunchi de lemn: mai întâi un braţ şi un picior, apoi, un chip, şi tot aşa pânǎ când a terminat o siluetǎ care semǎna cu o femeie (deşi, desigur, el nu vǎzuse niciodatǎ niciuna). Foarte satisfǎcut de opera lui, a lustruit-o cu un mǎnunchi de iarbǎ și a aşezat-o în picioare, în faţa casei.
Zilele treceau şi el era din ce în ce mai mândru de creaţia sa.
– Adorabilǎ!- spunea când trecea pe dinaintea ei -. Foarte frumoasǎ! – exclama şi îi mângâia fruntea şi nasul mic şi drept.
Femeia de lemn îl fǎcea sǎ se simtǎ atât de bucuros, încât o lua cu el în pǎdure, ca sǎ ìi ţinǎ de urât în timp ce muncea la tǎiat lemne. A botezat-o Sela şi a început sǎ-i vorbească. Nu se mai simţea atat de singur ca inainte, mai bine zis, nu se mai simţea deloc singur.
Cum statuia se afla în mijlocul poienii, unde oricine putea să o vadă, într-o dimineață devreme, pe când Primul Om Luni dormea, a trecut pe acolo Al Doilea Om Marţi. Vǎzând statuia, Al Doilea Om Marţi a simţit vârful unei sǎgeţi în inimǎ şi a început sǎ se învârtǎ, plin de emoţie, în jurul ei.
– Ce lucru frumos! – a exclamat impresionat, in timp ce fugea de colo pânǎ colo, fǎrǎ sǎ ştie ce să facă. După ce şi-a scos pelerina şi i-a pus-o statuii, ca sǎ-i acopere goliciunea, s-a apucat să culeagǎ cele mai frumoase flori din poianǎ ca sǎ-i facǎ o coroniţǎ. A coborât pe plajă şi a căutat scoici pentru un colier şi, într-un sfârşit, a aprins un foc în preajma ei, ca sǎ nu simtǎ rǎcoarea nopţii. Dupǎ toate acestea, a plecat în cǎutare de pene şi seminţe ca sǎ împodobeascǎ frumoasa statuie. Presupunea cǎ Dumnezeu i-o scosese anume în cale, numai pentru el.
În timp ce cutreiera prin pǎdure, fumul focului a a ajuns pânǎ la Prima Femeie Miercuri şi a început sǎ-i irite ochii. Curioasǎ sǎ afle de unde venea, ea a pornit direct înspre poianǎ. Acolo a descoperit imediat statuia frumos gătită, acoperitǎ cu o pelerinǎ şi strǎlucitoare ca marea în lumina lunii. A fugit spre ea cu braţele deschise şi, cu chipul luminat de fericire, a strigat:
– Altǎ femeie! O tovarǎşǎ! O prietenǎ pentru mine! S-a terminat cu marea mea singurǎtate! Îţi mulţumesc, o, Doamne!
A dat să-i sărute obrazul, însă l-a simţit rece şi tare, iar mâinile îi erau ţepene şi aspre. Niciun cuvânt nu-i ieşea din gurǎ! Urechile nu auzeau, iar frumoşii ei ochi întunecaţi, nu puteau sǎ o vadǎ.
Prima Femeie Miercuri s-a simţit foarte dezamǎgitǎ. Mâinile cu care îmbrățișase statuia, au alunecat trist.
– Ce bine ar fi dacă ai prinde viaţă, fată frumoasă, şi ai fi prietena mea! N-ar mai trebui să trăiesc atât de singură în lumea aceasta pustie.
Dintr-odatǎ, frunzele copacilor au început să tremure, iar valurile mării au inundat plaja, dându-i o nouă formă.
Femeia a luat statuia şi a târât-o cum a putut pânǎ la malul mǎrii, la cǎsuţa unde trǎia. Obositǎ, s-a culcat pe nisip, cu frumoasa sculpturǎ în braţe. Plaja s-a umplut de spuma valurilor, frunzele copacilor au absorbit lumina zilei şi s-a fǎcut noapte.
De dimineaţǎ, Omul Luni s-a trezit şi s-a dus la lucru, ca de obicei. Dar, cànd a ajuns în poianǎ, iubita lui statuie de lemn dispăruse. Cu urlete de furie, a fugit pe urmele hoţului, prin pǎdure.
La fel şi Omul Marţi, dupǎ ce s-a scufundat îndelung printre bancuri de scoici, în căutare de perle, şi-a dat seama de dispariţia adoratei lui statui. Cu ţipete de disperare, a plecat în cǎutarea ei, dupǎ urma clar întipǎritǎ printre copaci şi arbuşti.
Femeia Miercuri s-a trezit în ţipetele celor doi bǎrbaţi ce alergau către ea cu pumnii ridicați. Foarte miratǎ, şi-a dat seama cǎ, în realitate, nu era singurǎ pe lume. Uimirea i-a fost, însǎ, şi mai mare atunci când a vǎzut cǎ ţinea în braţe o fatǎ frumoasǎ.
Nu mai era o statuie de lemn. Datorită rugǎciunilor femeii, se transformase într-o fiinţǎ vie, cu pǎr lung şi zâmbet frumos. Pe deasupra, ştia şi sǎ vorbeascǎ! Frumuseţea Selei era atât de mare, încât toatǎ gheaţa Antarcticii s-ar fi topit dinaintea ei.
– E a mea! a spus Bărbatul Luni, încercând sǎ o ia de mână. O iubesc!
– E a mea! a zis şi Bǎrbatul Marţi, îmbrâncindu-l pe sculptor. O iubesc!
– E a mea! a suspinat Femeia Miercuri, muşcându-i de mâini, fǎrǎ sǎ se îndepǎrteze de fatǎ. O iubesc!
-N-ar trebui sǎ-l întrebǎm pe Dumnezeu? a întrebat Sela încetişor pe când cei trei o trǎgeau de mantie şi de pǎr.
Aşa cǎ s-au dus cu toţii sǎ-l consulte, iar Dumnezeu, cu marea liniştitǎ şi cu frunzele copacilor nemişcate, a hotǎrât:
– Tu, Omule Luni, vei fi tatǎl fetei pentru cǎ s-a nǎscut dintr-o idee a ta.
– A mea, dupǎ cum am spus! a declarat Luni mândru.
– Tu, Miercuri, vei fi mama fetei deoarece tu i-ai dat viaţǎ.
– A mea! a exclamat Miercuri cu chipul plin de fericire. Ştiam eu!
– Iar tu, Marţi, vei fi soţul ei fiindcǎ ai avut grijǎ de ea şi te-ai gândit sǎ-i oferi tot ce şi-ar putea dori.
-Oh! a strigat Marţi şi ducându-şi mâinile la inimă, a leşinat de emoție.
– Vai! a exclamat Sela şi a alergat de îndatǎ în ajutorul soţului ei, sǎ-i aducǎ apǎ şi sǎ-i facǎ vânt cu o frunzǎ de palmier.
Luni a ajutat-o pe Miercuri sǎ se ridice şi sǎ-şi scuture nisipul din pǎr. Se fǎcuse frig, un vânt rece începuse sǎ batǎ dinspre mare şi Luni a invitat-o pe Miercuri sub pelerina lui.
Mai ştiţi ceva? Chiar dacă era singurǎ pe lume, prima familie deja nu se mai simţea izolată. Curând au venit fiii şi nepoţii, iar pământul s-a umplut de oameni, cât ai zice “peşte”. Chiar dacă, din când în când mai trage câte un pui de somn, Dumnezeu gǎseşte întotdeauna, pentru fiii sǎi, cea mai bunǎ soluţie!”
Gânduri din fotoliu
Învǎţǎm din povestea aceasta, copii, că iubirea poate lua mai multe forme, toate la fel de intense şi de benefice, atâta vreme cât demonstrează generozitate şi dǎruire faţǎ de fiinţa iubitǎ.
– Dar Prima Pisică, Pisica Luni, când a apǎrut? s-a impacientat Snowie, fiind de pǎrere cǎ povestea s-a sfârşit mult prea repede pentru gustul ei.
– Oh, draga mea, ea era demult pe pământ, cu tot cu familia ei de pisoi!
– Bineînţeles, dragă Povestitorule, nici nu mǎ îndoiam de aceasta! Cu toţii ştim cǎ prima fiinţǎ de pe pǎmânt, cea mai înţeleaptǎ şi mai desǎvârşitǎ, a fost o Pisică… Îmi place, însǎ, sǎ-i aud pe ceilalţi amintindu-şi de acest mare adevǎr istoric.
