Învingătorul, înfrânt…
Liviu Brătescu, Pe contrasens cu favorita preşedintelui – Cronica unei campanii,
Editura Adenium, Iaşi, 2014, 317 p.
Recenzie de Adrian Christescu
Niciodată nu am să înţeleg frustarea cuiva de a nu fi politician, mai ales când omul poate trăi demn şi chibzuit din rodul muncii sale! Liviu Brătescu este un tânăr profesor de istorie cu reale împliniri în domeniul său de competenţă şi care l-au dus în surprinzătoarea ipostază de a fi în acelaşi timp şi un om de cultură prin preocupările sale şi un manager de succes, rara avis!, al unei Instituţii de cultură ieşene: Ateneul Tătăraşi.
Autorul, nu numai că a cochetat dar a şi practicat la un oarece nivel jocul politicii dâmboviţene, însă din păcate pentru el, nu a avut niciodată „cârlig” în a prinde „peştele cel mare”! Această carte este povestea zbaterilor lui în condiţiile în care aşa-zisa echipă pe care s-a bazat, deci colegii săi din USL, i-au furat momelile, i-au tulburat balta cu pietre şi s-au făcut frate cu somnul în paguba candidatului. Chiar şi aşa, o poveste cu trădări şi oameni lipsiţi de caracter nu ar fi fost nimic nou în politica românească, însă scrierea are un atu cum puţine jurnale de campanie de la noi sau de aiurea au avut de-a lungul istoriilor electorale. Clou-ul acestui jurnal de campanie îl reprezintă contracandidatul autorului, nimeni alta decât faimoasa Elena Udrea!
Pe măsură ce răsfoim paginile, autorul ne devine simpatic şi un sentiment de compasiune pentru outsider ni se strecoară în inimi. Trimis de la Iaşi pentru a elibera candidatura colegiului din Tătăraşi promisă unuia mai cu proptele în partid, Brătescu se trezeşte paraşutat în Roman acolo unde amintirile din copilărie precum şi prestigiul familiei sale nu pot compensa prestaţia unei organizaţii de partid defetiste şi lipsită de motivaţie.
Pagină cu pagină, umbra lui Udrea la Roman se întinde tot mai mult, copleşitoare, iar autorul descrie, nedumerit la început, uluirea sa pe măsură ce instituţiile statului de drept şi organizaţii de tot felul cedează parcă paralizate şi încep să-l obstrucţioneze sub înrâurirea evidentă a unei vipere zâmbăreţe cu ochiul rece. Ca hipnotizaţi, corupţi, laşi sau oportunişti, primari sau preşedinţi de consilii judeţene, poliţişti şi jandarmi, preoţi sau sindicalişti, cu toţii abdică de la bunul simţ şi fac front comun împotriva Don Quijote-ului de Iaşi şi a trupei sale de prieteni din oraşul de adopţie.
Stilul, influenţat evident de natura aşezată şi profesionistă a autorului în a trata meticulos şi rece un fragment de istorie, păcătuieşte uneori prin lipsa de umor şi prin alunecările propagandistice, dar dincolo de ele cartea oferă o frescă extrem de realistă a unei campanii electorale desfăşurate într-o ţară ajunsă ca printr-o minune în componenţa Uniunii Europene. Într-o perfectă dezordine şi cu o ciudată logică inversă, specifică naturii valahe, apropiaţii trădează, neştiutorii trudesc fără rost iar oamenii celebri ai partidelor şi ai televiziunilor din Bucureşti vin la Roman, chipurile să-l susţină pe nedumeritul şi cumva naivul candidat dar, de fapt, să-şi completeze albumul electoral cu o poză din fieful favoritei blonde al Liderului Suprem – Duşmanul Total.
Printre lucruri arhiştiute, mai aflăm şi noutăţi din campania celebrei blonde. Scena certei din comuna Ion Creangă în care tatăl candidatului şarjează la sentiment iar fosta ministră îşi pierde cumpătul dovedind veleităţi de ţaţă – e de un ridicol maxim. Mai aflăm istoria bisericii din Muncel unde candidata preşedintelui construieşte o cruce imensă din metal, dar după alegeri îi contrazice senină pe locuitorii satului susţinând că acea cruce nu ar fi trebuit să împlinească biserica promisă.
Cartea conţine către sfârşit o scenă fabuloasă care, citită cu atenţie şi percepându-i-se înţelesurile, ar da noi sensuri unor articole din Codul Penal şi ar produce mutaţii în morala milenară. Cred că răspunsul popii din satul natal la reproşul candidatului, care îşi clamează identitatea de fiu al satului (şi desigur drepturile cuvenite), este sublim: „Ştii ce? Vezi dacă ai fost fudul? Dacă veneai din timp la mine te ajutam şi pe tine. Aşa dacă nu ai venit, uite ce ai păţit!”.
Autorul, însă, îşi ia revanşa în ultima frază a cărţii dovedind talente de proroc ce par să le depăşească substanţial pe cele de politician: „Adio Elena! Îmbracă-te decent, Justiţia bate la uşă!”