Romanul Petru și Pavel, de Mircea Daneliuc, apărut la Adenium, descrie periplul scriitorului Petru în a deveni ascetul Pavel, parcurgând două regimuri politice, ante- și postrevoluționar. Din „aplaudacul” forțat, Petru parcurge traseul disidentului cu gânduri transfuge, monitorizat de securitate și trădat de apropiați, până la demnitarul de tip nou, candidatul la președinție, prins în plasa ițelor politice. Cu o viață personală complicată de o relație apropiată de incest cu fiica iubitei, Petru decide să se rupă de toate și se retrage în munți, unde experimentează o ciudată apropiere de Dumnezeu.
Monica Grosu: „Un conglomerat de imagini puternice, o nostalgie a normalității, o sete de viață autentică, toate acestea compun «realismul viguros» (Antonio Patraș) al romanului, la care se adaugă diversitatea limbajului, căci autorul schimbă mereu macazul, ba e o replică directă, ba se înregistrează un gând, o ironie, ba e e banda de la casetofon cu lecții în engleză ș.a.m.d. Ironia este la ea acasă în permanență, când mai fină, când mai acidă, la fel și acel slang language, un delir continuu, colocvial pe alocuri, spontan și suprapunând planuri epice, experiențe, cadre temporale. De aici, o anume senzație de mister, de nelămurire, cititorul intrând el însuși în competiția identificării unor verigi care să sudeze episoadele narative. La acest aspect se adaugă și alte subtilități (ambiguități), unele personaje au mai multe apelative, plus acronia narativă, proiectul noului roman în plină derulare (metaroman), pasajele eseistice, eternele fișe cu citate din literatura patristică. Și mai ales tonul narativ ce se poziționează în răspăr fățiș cu tot ce constituie norma, asigurându-și farmecul atipicului.” Citiți întreaga cronică în revista Luceafărul.
