O inimă de Broscuță de Gheorghe Vîrtosu este o carte minunată, ce reflectă zbuciumul copilăriei din sufletul fiecăruia dintre noi. Este „o poveste de cunoaștere a lumii pentru toate vârstele”, cum menționează însuși autorul. E ceva cu totul neobișnuit!
Mi s-a întâmplat ca, mai întâi, să ascult întâmplător o mărturisire a Inimii de Broscuță în lectura lui Mircea Dascaliuc. M-a impresionat profund acel mesaj. Deosebit mi s-a părut și îndemnul de a ne apropia cu dragoste de toate și de tot ce ne înconjoară. „Din tumultul vieții de zi cu zi mă oprește din când în când oboseala”, mărturisește autorul. „Pot auzi șoaptele clipelor complice, venind din trecut sau chiar din viitor… De cele mai multe ori, aceste momente de sacră «odihnă» îmi dau satisfacție. Realizez că, în viața noastră, Dumnezeu le așază pe toate la locul lor…”
La Salonul Internațional de Carte pentru Copii de la Chișinău de anul acesta mi-am procurat un volum din cele zece editate până acum. Volumul V, al cărui titlu mi-a atras atenția, Trădarea, logodnica blestemului, are peste 400 de pagini. Este impozant! Dar „greutatea” cărții se măsoară în vibrații care te transferă într-o dimensiune ce-ți oferă darul miraculos de a te întrupa în cele mai bizare ființe și creații ale Binelui. De la o pagină la alta, recapeți forța magnifică a imaginației pe care o posedă, de fapt, doar copiii; te transformi într-un magician al lumii care nu cuvântă. „Istoria” Inimii de Broscuță este alcătuită din mai multe istorioare (de fapt, sunt tot felul de povești adunate într-o singură poveste!), reale sau ireale, dar fiecare purtând varii întâmplări și destine umane deghizate în formula basmului: „o mulțime de povești, multe dintre ele reale, desprinse chiar din viața lui (a Șobolanului)! Povești pe care alți copii nu ar fi avut de unde să le audă…”, cum afirmă Puricele, unul dintre personajele-cheie ale volumului. Toate acestea sunt atât de încărcate cu înțelepciune, încât „povara” lecturii devine ușoară ca un zbor, ca un vis mirific, în care nu există obstacole, toate comunicând în graiul minții, dar mai ales al inimii.
Citind, simți cum îți cresc aripi și, împreună cu personajele (păsări binecuvântate de Dumnezeu, un Purice minuscul, dar hiperbolizat, Șobolanul cel Bătrân, dar și multe alte personaje), pătrunzi înțelesul lucrurilor și al întâmplărilor, care, oricât de banale ar părea, pe atât de semnificative sunt. Așa cum spunea un poem celebru, trebuie să înveți de la toate, pentru că „toate-ți sunt surori”. Adult fiind și cu mintea trează, te transformi în copilul curios care descoperă lumea (a câta oară!) cu ajutorul basmului, în care și necuvântătoarele au suflet și comunică, imitând Lumea.
Totul pare a fi un revers al realității (dar poate că, de fapt, asta este adevărata realitate!). Trecând pe lângă dragoste, așa cum ai răzbate văzduhul, poți fi atins de săgețile trădării, iar adevărul te-ar mângâia așa cum o face aripa vântului. Trăiești și retrăiești ceea ce simte Pasărea, Cârtița sau Viermele. Treci prin urechea Șobolanului, așa cum o face Monstrul… Devii ceea ce nu-ți poți imagina că ai putea fi. Afli istorii adevărate despre oameni care au trecut într-o altă lume, pătrunzi în evenimente, revii la lucruri știute pentru a le contempla dintr-un alt unghi (bunăoară, „Legenda continentelor”), care, povestite într-un mod obișnuit, ar părea plictisitoare. Găsim în această scriere nu doar jocul de-a alegoria sau fabula; nu e implicată doar forța hiperbolică a metaforei sau comparației, care te-ar face să înțelegi că noi, oamenii, suntem niște modele proaste, care de multe ori contaminează celelalte creații. Aceste istorisiri neobișnuite oferă o deschidere spre lumea înțelepciunii, a perfecțiunii și Adevărului.
Ilustrațiile constituie o completare reușită și potrivită a conținutului. Ele dau viață, „vorbesc”, la fel ca în filmele de desene animate. Le vezi în ascensiune și mișcare, le simți vibrația… Toată admirația pentru ilustratori: Ciprian O. Dudaș, Evantia Dîrnă, Mădălina Baracu, Mihaela Flueraș (mă refer aici strict la volumul V).
Așa cum ziceam la început, cartea m-a făcut curioasă, apoi m-a copleșit prin felul în care autorul spune lucruri simple, comune într-o modalitate cu totul neobișnuită, dar și accesibilă. M-am întrebat, așa cum era și firesc: „Cine o fi, totuși, acest fericit autor căruia i s-a dat harul unei asemenea fantezii? Când și cum recepționează el mesajele?”. Spre marea mea surprindere, am aflat că este un basarabean, născut în părțile Orheiului (vechi!) și care e stabilit undeva foarte departe de casa copilăriei. Mi-am zis atunci: faptul că își are rădăcinile într-un spațiu marcat de istorie l-a însemnat. Este un ales inspirat de tot ceea ce e ancestral, de marii apostoli ai neamului. Aceștia i-au picurat har de la naștere prin duhul lui Zamolxis, zeul unic al dacilor (care, se știe, se întrupa și lua chipul unui lup alb). Căci din adâncul miturilor străbune pornește firul urzit de Gheorghe Vîrtosu (poate că nici el nu e conștient de acest fapt!). Asta îmi imaginez eu, dar… cine știe? Oricum, pentru mine, este un autor pe cât de talentat, pe atât de misterios, și nu întâmplător spun asta. Prea puțini sunt cei care l-au cunoscut, în afară de editori! A întâlnit-o întâmplător pe Adriana Nicorici, o prietenă a copiilor din Basarabia și i-a încredințat creațiile – poate cu timiditate și neîncredere la început, însă, datorită unor oameni cu profundă simțire, a căpătat apoi plăcerea și curajul zborului în ale scrisului.
Inima Broscuței a ajuns acum la al 15-lea volum. Întâlnirea între editorii cărții și copii, care avut loc de curând la Biblioteca Națională „Ion Creangă” din Chișinău s-a concretizat într-o comuniune caldă, ca de la O inimă de Broscuță la alte inimi pline de tandrețe, dragoste și lumină, animată în principal de actorul bucureștean Adrian Păduraru. A fost o întâlnire de neuitat și toți cei prezenți i-au transmis autorului, domnul Gheorghe Vîrtosu, urări de bine și inspirație…
Fără a exagera, spun că, oricare scriitor, atunci când creează pentru copii, și-ar dori să primească asemenea mesaje, pe care să le adune apoi într-o asemenea carte (nu spun cărți, pentru că oricum O inimă de Broscuță este una singură!). Dar, vorba autorului, „Dumnezeu le așază pe toate la locul lor” și își alege mesagerii Cuvântului…
Claudia Partole
