Romanul descrie periplul scriitorului Petru în a deveni ascetul Pavel, parcurgând două regimuri politice, ante- și postrevoluționar. Din „aplaudacul” forțat, Petru parcurge traseul disidentului cu gânduri transfuge, monitorizat de securitate și trădat de apropiați, până la demnitarul de tip nou, candidatul la președinție, prins în plasa ițelor politice. Cu o viață personală complicată de o relație apropiată de incest cu fiica iubitei, Petru decide să se rupă de toate și se retrage în munți, unde experimentează o ciudată apropiere de Dumnezeu.
Fragmente:
„Cîrpea Nea Nicu două fraze, hai cinci, și odată se oprea în suspensie sau o lua în sus, întărind tonul, știi despre ce vorbesc, de parcă aștepta să te prinzi că e nevoie de aprobări unanime. Măi, și dă într-o bîlbă la Dinamica Structurii Sociale, de-am crezut că-i cade plosca acolo, nu mai ieșea din îmbîcliteală, horcăia, așa cum înghiți pe partea cealaltă. Exista zvonul că ar fi avut o pungă pentru scăpări de lichid, atașată de piciorul prezidențial. Se făcuse roșu ca sfecla. Coana Leana, Bobu, tot rîndul întîi din prezidiu începe s-aplaude. Am zis, gata, asta-i minunea Ta, Doamne, ăsta-i sfîrșitul! De unde, era obișnuit, avea tehnică… Șleorpăia de cîteva ori din limbă, pe dinafară, s-o încălzească, și o lua de la capăt. Mai acoperea și poporul rușinea, creștinește, cu Ceaușescu – România!, chipurile nu băgase nimeni de seamă: secrete de stat.”
„Da. Rușine… Asta simți. Cea mai borșită și mai veninoasă dintre rușini. Ieșise cu ea pe ușa din Batiștei și o purtase tot drumul. Cum am putut, mă, să iau treaba aia și să mă duc la Securitate ca o servitoare tîmpită! Cum te-ai gîndit, maestre, să ne aduci microfonul?… Avea și un zîmbet de bou. Dar ce dracu’ să fac, să strig singur prin casă: mi-au pus microfoane, uite unul în baie, s-a umflat și dărîmă faianța! Bun, să zicem că pricepeau securiștii, ce făceau după aia? Veneau să-l repare? Mă trezeam fără el? Nu vezi că orice ai face îi pui în situații penibile, cum te mai scoți? Nu ieși tu prost, nu te acuză că-ți bați joc de sistem? Te miri după aia că-s vindicativi sau nu știu mai ce. Am făcut și eu ce-am crezut.”
„Vrăbii prăfuite, zgomotul unui autobuz, apoi alarma unei mașini și, dintr-odată, ca și cum ceva ar fi smucit-o de cot, simți o scuturătură în stînga și o scăpă în canalul căscat în buruieni. „Mami!”, și o văzu zbătîndu-se, încerca să se proptească-n pereți, acolo, la fund, unde curentul o smulgea deja de picioare. Eva se aruncă pe burtă, țipînd, și se căzni s-o ajungă cu mîna. Reuși s-o prindă cumva, dar îi scăpă, lunecoasă, nu-și ținea mînuțele suficient ridicate. Se îngropă cu capul în jos, încercînd să-i apuce rochița, dar apa i-o trase din nou ca pe-un obiect, ca pe-o pungă de plastic, și i-o supse sub ochii ei, pe conductă.”
„M-am văzut întreg, așa cum eram. Aveam plăgi pe fiecare labă de la picioare, acolo unde mi-au dat ei cu vîrful de la par și m-au schilodit. Și în palme la fel, cînd am pus mîinile ca să mă apăr la cap. Și asta din piept, unde-i semnul… Ai înțeles? N-ai înțeles nimic… Cinci, cu toate: două, două și una! Acuma ți-e clar? Parcă s-a despicat ceva fără tunet, am căzut în genunchi. Dumnezeule Mare, abia acum vedeam tot! Am fost orb, le purtam cu mine de cîteva zile și eu, nemernicul, mă căzneam să le-nchid!… Stigmata, vedea și-un copil! Mi se dăduseră semnele Crucii…”
Despre autor
Mircea Daneliuc (n. 1943) este un celebru regizor, scenarist, actor și proza
tor român. Volume publicate: Pisica ruptă (roman, ediția I, 1997), Marilene (roman, 1999), Șchiopul binemirositor (teatru, 1999), Doi pinguri (teatru, 2000), Apa din cizme (roman, 2000), Strigoi fără țară (roman, 2001), Carlo Carlini, iluzionism (teatru, 2003), Petru și Pavel (roman, 2003), Femei în ghips (teatru, 2005), Ora lanti (roman, 2007), Cele ce plutesc (roman, 2009), Două spălări pe cap (proză scurtă, 2010), Băiatul fără sprâncene (nuvele, 2012). De același autor, la Editura Adenium au apărut romanele: Pisica ruptă, ediția a II-a, revăzută și întregită, Ca un grătar de mici. Un picior de plai, cu șplițul și Strigoi fără țară.
