A început numărătoarea inversă. Mai sunt atât de puține zile până la Crăciun și avem atât de multă nevoie, mai ales în vremurile acestea, să simțim spiritul acestei sărbători, încât i-am provocat pe autorii Adenium să ne povestească cea mai frumoasă amintire pe care o leagă de această perioadă a anului, sau, de ce nu, cel mai stânjenitor moment pe care l-au trăit în prezența Moșului.
Dorina-Grațiela Aolăriți a publicat la Adenium, în urma câștigării Concursului de Debut „Adenium Start”, volumul Secretul fetei frumoase și ne povestește despre Crăciunul copilăriei ei.
Crăciunul copilăriei mele
Îmi dau seama că toate sărbătorile de iarnă din copilăria mea s-au contopit cumva, iar acum îmi sunt ca o singură amintire, una de dimensiuni vaste. Îmi par o viaţă de om. Asta poate şi pentru că toate iernile ne-au fost la fel, primirea Moşului (care, pe-atunci, nu prea venea înainte de noaptea Anului Nou), somnul „obligatoriu” dinaintea petrecerii (şi, desigur, fentat de fiecare dată), meniul, absolut tot. Am făcut din fiecare moment al petrecerii Crăciunului o tradiţie a noastră, a familiei; de pildă, când se pregăteau bucatele, niciodată nu intram în bucătărie decât la mesele principale şi atunci scurt, cât mai scurt, ca nu cumva să o încurcăm pe mama la gătit (deşi, gătind în cantităţi industriale, tare ar mai fi avut nevoie de ajutor), ne aşezam în acelaşi loc al mesei an de an, ronţăiam boabe de cafea ca să fim campioni de veghe, după care ne dădeam peste intenţia de a rezista eroic întreaga noapte împărţind frăţeşte, adică pe număratelea, vişinile din vişinată care, evident, anulau instant efectul boabelor de cafea arabică.
Am o familie numeroasă şi n-am avut loc şi nevoie de prieteni în copilărie. Aveam cultul sărbătorii de iarnă, făceam un adevărat program artistic, învăţam poezii şi colinde, dup-aia le şopteam bătrânului Moş – de care, apropo, îmi era îngrozitor de frică. (De vină era masca lucioasă, rigidă, care te făcea să crezi că aşa e tot pe sub straiele lui roşii; din plastic şi lucios).
Cu toate astea, ori de câte ori vine vorba despre Crăciunul copilăriei mele, primul lucru care-mi vine în minte e un fenomen pe care nu mi-l pot explica nici acum şi, oricum, prefer să-l las aşa, sub „culpa” magiei. Ţin minte că, alături de fraţii mei, sufeream îngrozitor dacă nu ningea începând măcar din Ajunul Crăciunului. Şi atunci făceam o adunare generală, de urgenţă, ca şi când urma sfârşitul lumii şi ar sta în puterea noastră să oprim dezastrul, ne chemam precipitaţi de pe holurile interminabile şi întunecate ale casei, lăsam tot şi ne stângeam cu toţii într-o cameră, unde, tot în beznă, cântam cântece de iarnă (în care, cu cât pronunţam mai des cuvintele „zăpadă” şi „fulgi”, cu atât mai bine). Şi, ca prin minune, fulgii începeau să se împletească în faţa ferestrei, de-adevăratelea. Fulgi enormi, pe care poate doar înverşunarea cu care ni-i doream să-i fi dospit în aşa hal, că altfel nu ne explicam. Momentele acelea erau magie curată, mai ales că nu s-au petrecut doar o dată, ci în mai multe ierni de-a rândul şi de fiecare dată se lăsa cu urale din partea noastră mai ceva ca la meciurile în care România participa la Campionatul Mondial de fotbal. Eram grozavi, sau să zică cine mai era ca noi; invocam zăpada şi ne ieşea! Lumea şi toţi ceilalţi copii se bucurau de ierni adevărate datorită nouă, Şerbanii de la etajul patru, (ăia mulţi şi gălăgioşi), iar ei habar n-aveau.
Bucurați-vă de lucrurile mărunte și credeți în magia Crăciunului!
