Crearea statului italian în viziunea lui Antonio Gramsci – cronică semnată Florin Müller în Revista istorică

Florin Müller în „Revista istorică”, tom XXVII, 2016, nr. 5–6, despre ,,Crearea statului italian în viziunea lui Antonio Gramsci”, autor Ioana Cristea Drăgulin:
Analiza academică a marxismului şi, în mod special, a teoreticienilor postmarxişti occidentali a reprezentat un act de cunoaştere restrâns în interiorul disciplinelor socialpolitice din România. Această judecată se cuvine aplicată atât asupra perioadei comuniste, cât şi a celei care a urmat după prăbuşirea regimului neostalinist în decembrie 1989. Dezinteresul arătat marxismului şi, în interiorul acestuia, postmarxismului occidental poate părea paradoxal, inexplicabil, de neînţeles. „Frontul ideologic” care transformase marxismleninismul şi, apoi, din 1965, „socialismul-ştiinţific” în teoria legitimatoare a sistemului comunist a rămas, în linii esenţiale, indiferent problematicii specifice propriului „câmp hegemonic cultural”. Referinţele masive la marxism-leninism din primul deceniu al „revoluţiei culturale” staliniste, precum şi citarea ritualică a textelor staliniste nu puteau ascunde fragilitatea dezbaterii intelectuale din România acestei perioade (1948–1965), incapacitatea teoreticienilor timpului de a construi şi întreţine o circulaţie a ideilor în sensul creator pe care îl susţinuse Antonio Gramsci în primele două decenii şi jumătate ale secolului XX în Italia. Stalinismul de import din cultura română blocase chiar şi posibilitatea hermeneuticii marxiste în dimensiunile ei originare. Schimbarea „Conducătorului”, în martie 1965, şi venirea unui neostalinist la putere, în persoana lui Nicolae Ceauşescu, nu au permis decât o minimală respiraţie naturală a culturii politice în România. Anii regimului Nicolae Ceauşescu (1965–1989) nu au facilitat decât recuperări (parţiale) ale unor secvenţe ale culturii româneşti antebelice, integrarea în dezbaterea intelectuală a unor repere clasice şi contemporane ale culturii occidentale. Comunicarea ideatică a câmpului cultural românesc cu cel occidental s-a definit prin eforturi de sincronizare cu direcţiile majore de gândire din lumea liberă. Literatura, mai ales critica şi teoria literaturii, istoria artei, istoria ştiinţei, filosofia clasică şi direcţiile mai noi din epistemologie au fost integrate, cu dificultăţi, în spaţiul cu grad limitat de libertate al culturii româneşti. Cu toate că a continuat procesul de editare a clasicilor marxism-leninismului, considerat, cu toată probabilitatea, un proiect ideologic identitar al regimului comunist, mult mai restrânsă a fost publicarea altor teoreticieni, de profil neomarxist. Au fost considerate relevante pentru integrarea în corpusul edit operele teoretice ale lui Georg Lukács şi Antonio Gramsci. A fost tradusă în limba română opera filosofică târzie a lui Georg Lukács, în timp ce Antonio Gramsci a fost integrat culturii româneşti mai ales prin studiile sale de factură prioritar culturală. Doi intelectuali români au dedicat cărţi teoreticianului italian. Într-un regim politic totalitar, care se revendica emfatic de la „socialismul ştiinţific” şi aloca locuri privilegiate în învăţământul superior şi în dezbaterea de idei „materialismului dialectic şi istoric”, analiza operelor teoreticienilor postmarxişti din câmpul cultural al socialismului occidental era mai curând marginală. Doar prestigiul intrinsec al lui Antonio Gramsci a permis publicarea cărţilor unor exegeţi din anii ’80, precum Gh. Lencan Stoica şi Radu Florian. Prăbuşirea regimului socialismului real a condus la restructurări radicale ale spaţiului de interes ideatic românesc. Locul defunctului „socialism ştiinţific” a fost luat de două curente radical opuse: naţionalismul cultural, tot mai puternic în România anilor ’80, şi neoliberalismul, ca filosofie politică ce transforma „libertatea” oamenilor, a pieţelor materiale şi de idei în noua religie civică. Şi în acest nou context, curentele de gândire postmarxiste au rămas mult timp inexistente în câmpul cultural românesc; situaţia pare să se fi schimbat, în ultimii ani, prin introducerea în dezbaterea publică a unor teoreticieni cu profil ideatic socialist, postmarxist. Este şi cazul lui Antonio Gramsci. Analiza lucrării Ioanei Cristea Drăgulin cu privire la Antonio Gramsci surprinde câteva linii fundamentale ale gândirii acestuia. Meritul esenţial al cărţii Ioanei Cristea Drăgulin rezidă în discutarea aplicată a arhitecturii conceptuale a gânditorului italian (sard) nu doar în cadrul intern al operei lui Antonio Gramsci (ceea ce ar fi fost, oricum, un lucru absolut meritoriu), ci şi integrarea lecturii intrasistemice a operei gramsciene în spaţiul cultural italian contemporan. Structura aparatului conceptual gramscian este supusă, de către Ioana Drăgulin, reflecţiei cognitive prin raportare permanentă la o vastă literatură istorică, sociologică, de teorie politică anterioară, contemporană, dar şi ulterioară vieţii lui Antonio Gramsci. Traseul epistemic al Ioanei Cristea Drăgulin este marcat de referinţe clasice sau provenite din exegeza italiană aparţinând perioadei de după cel de-al Doilea Război Mondial. Câteva nume sunt ceva mai cunoscute intelectualilor români (mai mult, pentru a utiliza un concept definitoriu al lui Antonio Gramsci, prin efectul „hegemoniei culturale” asupra contextului teoretic românesc): Niccolo Machiavelli, C. Cavour, Benedetto Croce, Giovanni Gentile, Palmiro Togliatti, Norberto Bobbio. Vastul şantier al luxuriantelor referinţe critice, provenite din zona academică sau a militantismului politic, include însă şi alte nume de referinţă în analiza operei şi vieţii lui Antonio Gramsci: Angelo Chielli, Ferdinando Cordova (cu studii substanţiale pe dimensiunile sociale şi intelectual ideologice ale fascismului), Angelo D’Orsi, Rodolfo De Mattei, Benedetto Fontana, Adolfo Omodeo sau Valentino Gerratana, pentru a nu menţiona decât numele care au reţinut mai mult atenţia la lectură. Impresionantul aparat critic utilizat de autoare sugerează, în chip explicit, vastitatea şi actualitatea gândirii gramsciene în spaţiul cultural-teoretic al Peninsulei, dar şi, pentru cititorul român, necesitatea recuperării ecartului bibliografic în privinţa reflecţiei cognitive cu privire la sistemul conceptual al teoreticianului marxist. Chiar numai sesizând imersiunea autoarei în literatura de exegeză a operei gramsciene este cât se poate de evidentă nu doar vastitatea sau actualitatea operei lui Antonio Gramsci, ci şi, mai ales, existenţa perspectivelor multiple, diacronice ale hermeneuticii italiene (dar şi din alte spaţii teoretice occidentale) asupra teoreticianului şi militantului politic italian. Istoricii ideilor şi politologii italieni, utilizaţi intensiv de autoare, sunt mai aplicaţi textului gramscian în toate dimensiunile sale; cititorul român rămâne însă, în primul rând, cu perspectiva stenică a unui autor, militant politic şi teoretician al marxismului secolului XX, care nu a fost transformat într-un simbol cultural rigid, osificat, într-un mit fondator al excelenţei culturale italiene sau numai al culturii politice de stânga din Peninsulă. Antonio Gramsci, lucru devenit foarte vizibil în urma lecturilor plurale care i-au fost alocate, nu a devenit subiectul unui „cult al personalităţii” post mortem, pentru a asigura, tot folosind un concept gramscian, un reper al „hegemoniei intelectualului organic” sau al culturii politice de stânga în faţa celei de dreapta. Autoarea, pe linia literaturii de specialitate utilizate, se plasează în zona maximei obiectivităţi posibile, lecturând conceptele în spaţiul natural al istoriei italiene a secolului al XIX-lea şi al începutului secolului XX. Ioana Cristea Drăgulin îşi (re)semnifică obiectul de cercetare tocmai în dimensiunea dialectică a acestuia, înţelegând istoricitatea operei şi acţiunii teoreticianului Antonio Gramsci în codul cultural al unei culturi în expansiune. A doua impresie în urma lecturii cărţii Ioanei Drăgulin, după recunoaşterea câmpului cultural vast în care îşi plasează subiectul epistemic, este tocmai poziţia „transideologică” în care se poate (şi ar trebui) înţelege opera teoretică/scrisă a lui Antonio Gramsci (căci activismul său politic rămâne exponenţial şi generic moral inclusiv prin tragismul existenţei sale, prin condiţiile foarte grele în care şi-a redactat partea cea mai importantă a operei, Caietele din închisoare). Chiar dacă este un loc comun plasarea lui Antonio Gramsci în perimetrul – vast şi conotat de repere axiologice de anvergură – al postmarxismului occidental, totuşi, gânditorul italian îşi păstrează nealterată validitatea în reflecţia contemporană tocmai prin aparatul conceptual foarte modern pentru epoca în care a fost elaborat, prin analizele istorice, filosofice, sociologice şi psihologice, prin soluţiile şi variantele pragmatice pe care l-a căpătat acest aparat conceptual. Antonio Gramsci, şi acest fapt rezultă din efortul analitic al Ioanei Cristea Drăgulin, nu poate fi înţeles exclusiv ca militant şi teoretician al postmarxismului şi comunismului italian/occidental. El împinge „frontiera cognitivă” împotriva reducţionismului leninist şi stalinist, se revoltă împotriva birocratismului şi statolatriei din anii ’20 şi mai ales ’30 ai secolului XX, când „hegemonia culturală” stalinistă se impusese prin instrumentele „statului-forţă”. Antonio Gramsci realizează destructurarea codului cultural-ideologic stalinist deosebit de puternic, iniţial prin opera sa, apoi prin lecturile şi reflecţiile conexe. Revizionismul său trebuie înţeles tocmai prin rolul pe care îl acordă forţelor cultural-cognitive venite din partea „intelectualului organic”, care a înţeles potenţialitatea istorică anticapitalistă, dar mai ales antihegemonică şi antibirocratică a mizei sale istorice. Accentele conceptuale gramsciene se deplasează, la jumătatea anilor ’20 şi în prima jumătate a anilor ’30, spre configurarea unui spaţiu de revoltă împotriva „statuluiforţă stalinist”, spre discutarea, în noi termeni, a statutului fascismului din propria ţară ca „revoluţie pasivă”, care dispunea însă de un vizibil şi consistent sprijin social. Gramsci este înţeles, de hermeneutica cea mai pronunţat analitică din Peninsulă, dar şi din alte state occidentale, drept un teoretician pentru care dislocarea polarităţii sociale este posibilă printr-o resemnificare cultural-socială, prin activarea structurilor sociale de adâncime ale societăţii italiene. Antonio Gramsci poate fi evaluat drept un teoretician care a depăşit polaritatea/polarizarea stânga-dreapta, un topos reflexiv-acţional atât de răspândit în dezbaterea contemporană din Italia (polemică devenită cunoscută în România mai ales prin lucrările clasice ale altui teoretician, Norberto Bobbio). Plasarea lui Antonio Gramsci în grupul cultural de profil academic nu diminuează valenţele acţionale ale gândirii acestuia sau statura publică a teoreticianului italian. „Neutralitatea” aparentă a lui Gramsci rezultă chiar din capacitatea sa de a depăşi statutul de intelectual de partid, de a deconstrui partinitatea leninist stalinistă, care reuşea, din păcate pentru stânga democratică, să devină expresia absolută a rezistenţei împotriva noului contestatar al socialismului, anume fascismul.Antonio Gramsci, „intelectual organic” al modernităţii italiene, alături de nume din zona democratic-liberală precum Benedetto Croce, a fost – problematică dezbătută intensiv în lucrarea Ioanei Cristea Drăgulin – interesat permanent de disparităţile/sciziunile dintre Nord şi Sud. Geneza modernităţii politice italiene, sub mâna de fier învelită în catifeaua diplomaţiei şi spiritului integraţionist al lui Cavour, este studiată de Gramsci în termenii decalajului dintre forţele moderaţilor şi cele ale activismului revoluţionar. Linia moderată cavouriană a învins linia activistă, militantă, distribuind atent resursele militare şi diplomatice, cooptând, prin transformism, elitele nereformate ale Sudului, construind dificil unitatea italiană pe deasupra particularismelor şi tendinţelor centrifuge din acest spaţiu geografic şi cultural. Antonio Gramsci este un critic dur al transformismului din Nord reprezentat de linia Cavour-Crispi-Giolitti. Teoreticianul sard observă deturnarea potenţialului revoluţionar agrar din Sud, dar recunoaşte şi forţa de rezistenţă antiintegraţionistă a structurilor patriarhale din această zonă a ţării, pasivitatea mediilor rurale (şi sub efectul refuzului lui Garibaldi de a permite redistribuirea pe căi revoluţionare a proprietăţii agrare din Mezzogiorno). Pentru Antonio Gramsci, modelul cavourian este unul limitat, moderat, incapabil să se identifice cu cel iacobin-francez. Integrarea politică, înfăptuită manu militari, este însoţită de procesul lung, până în momentul distrugerii echilibrului social la sfârşitul Primului Război Mondial, al transformismului, pe care Gramsci îl analizează cu maximă acuitate. Lipsa structurilor democratice/democratizate este însoţită, observă Gramsci, de integrarea (prin corupere, cooptare) atât a elementelor active ale radicalismului democratic, cât şi a celor conservatoare, reprezentate (şi) de activismul catolic. Sintetic, plusurile epistemice ale operei lui Gramsci, aşa cum rezultă din analiza Ioanei Cristea Drăgulin, sunt: maniera „structuralistă” (procesualitatea diacronică exclude orice formă de narativism plat), construcţia conceptelor cheie în reformarea marxismului şi leninismului („hegemonie, intelectual organic, revoluţie pasivă”), depăşirea tezismului şi, mai ales, a polarităţii statice specifice stalinismului („lupta de clasă” este văzută ca tip nou de constituire a hegemoniei şi depăşirii „statului-forţă”); deşi cazul italian este patul germinativ istoric la Antonio Gramsci, teoriile sale se pot aplica înţelegerii specifice marxismului, cu deschidere spre comprehensiunea culturală a antagonismului social. „Transformismul”, criticat „ontologic” de Gramsci, este validat de teoreticianul socialist drept mijloc de realizare a proiectului integrativ cavourian. În urma lecturii cărţii Ioanei Cristea Drăgulin, se profilează cel mai pregnant, în exegeza din România, statura celui mai important teoretician italian al stângii socialistcomuniste. Proiectul publicării celei mai importante opere a lui Antonio Gramsci (Caiete din închisoare), dar şi a publicisticii politice din anii în care revoluţia stângii era tot mai concurată de „revoluţia pasivă” a fascismului (considerat de alţi socialişti drept „o contrarevoluţie preventivă”), continuă să fie, până acum, cel mai important şantier din România dedicat gânditorului italian. Antonio Gramsci rămâne actual pentru orice intelectualinteresat de provocările şi remanenţele în actualitate ale secolului XX. (Florin Müller, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie)