Nu există om fără poveste – Carmen Gheorghe
Motto
Omul care întinde mâna trebuie să aibă în buzunar o poveste.
Filantropica, Nae Caranfil
Cel care citeşte este purtat către lumea alcătuită de autor după propria gândire, pentru sine, şi mai apoi către cea ticluită pentru cititor. În cazul de faţă, scriitorul ieşean Adrian Christescu deşartă în lume o încărcătură de amintiri şi poveşti, de întâlniri astrale şi nostalgii, unele personale, altele aflate în custodia sa. Foarte în spatele lor se află el însuşi, ascuns, extrem de greu de descifrat. Cartea aceasta, Hotelul amintirilor, lansată în toamna lui 2018, ne aruncă brusc în Prefaţa care nu are rolul de a releva pe autor, ci de a propune teorii ale vieţii- a marinarului, a celui vămuit, în fine, a hotelului, adică a acelui loc în care „fiecare amintire are camera ei din care intră şi iese când vrea. Devenim un hotel al aminirilor noastre dragi” (pag.7).
Acţiunea
Cartea aceasta amestecă indiscutabil amintirile şi poveştile dintre file cu amintirile şi poveştile personale ale autorului, firesc, dar şi cu cele ale cititorului. Cum în cazul de faţă la rubrica despre autor, editura Adenium, în complicitate cu acesta, nu dezvăluie nici o secvenţă biografică, l-am căutat inconştient pe A.Christescu în şi printre personajele sale (la fel cum Hitchcock, Geo Saizescu sau Nae Caranfil apar discret într-un colţ în creaţiile lor). Carenţa biografică e suplinită de o întreagă galerie de bărbaţi care, pe de o parte, acţionează probabil, la fel ca autorul, pe de alta sunt ei înşişi. Acţiunea caracterizează cele zece povestiri din „Hotelul amintirilor”. Fie că este vorba de o agapă între prieteni, de o vânătoare sau de afaceri, de un adulter sau de un spectacol de teatru, aceşti bărbaţi călătoresc pe mări, participă la revoluţia din decembrie, sar gardul unităţilor militare, urmăresc cerbul fermecat prin pădurile moldovene şi trag cu arma. Ei fac, sunt nişte maşini de acţiune.
Moartea
Iar unii dintre ei mor. Moartea face parte din personajele nevăzute. În spatele fiecărui personaj, de la Toby la Diaconiţă şi Profesor, moartea dă târcoale şi îşi lungeşte umbra peste zilele aglomerate, uneori superficiale, sigur venale, ale acestora. În acelaşi timp, înclinaţia autorului, ca supremă instanţă auctorială, către aplicarea pedepselor faţă de cei pe care îi consideră vinovaţi, se poate presimţi încă din cuprinsul textului. Aşadar, în viziunea personajului Moş Costică (Trofeul), moartea este o vacanţă. „Apăi în vac m-oi duce în coasta bisericii din Coverca, că acolo îs bunii mei”, se arată acesta revoltat în faţa personajului care urmăreşte să ucidă făptura magică a munţilor, cerbul uriaş.
Adrian Christescu nu doar povesteşte, căci asemănarea cu „Hanul Ancuţei” sau cu „Decameronul” se regăseşte doar în construcţia volumului, ci chiar încheie unele vieţi după ce dă sentinţa pe care o are în minte încă de când aşterne pe hârtie prima frază.
Lumea bărbaţilor
„Iarna bărbaţilor” este titlul unui volum de nuvele de Ştefan Bănulescu (1972) în care tradiţionalismul ia locul realismului socialist şi unde mistreţul bătrân şi chior mănâncă din mâna omului. „Hotelul amintirilor” poate purta subtitlul „Lumea bărbaţilor”, fiindcă dominanta scriiturii este aceea de putere, de masculinitate brută, de orgoliu al descoperirii personale inclusiv prin intermediul creionării de personaje. În plus, într-un plan secund, o prezenţă invizibilă, omnipotentă, dură impune şi supraveghează din off fiecare pagină. Controlează. Şi nu mai e vorba doar de iarnă. Ci sunt prezente tot felul de anotimpuri, de la ierni înzăpezite prin Moldova până la arzătoarele săptămâni albastre ale insulelor greceşti. Regăsim chiar şi simbolul lui Bănulescu, care nu mai e mistreţul cu colţi de argint, ci poartă aici coarnele cerbului Reteganul.
Pe de altă parte, „există aproape tot timpul (la Bănulescu) sugestia unei realităţi de dincolo de text, a unui strat secund de semnificaţii către care suntem conduşi prin revelări treptate.” S-ar putea spune la fel despre lumea lui A.Christescu. Este o lume dură. Dar una cu fulgerări de duioşie evanescentă.
Această lume a bărbaţilor din „Hotelul amintirilor” duce cu gândul la scena dramatică din filmul lui Cacoyannis, „Zorba Grecul”, în care bărbaţii satului o lapidează pe văduvă, o Irene Papas incredibil de puternică şi fragilă în acelaşi timp. Ea moare nu numai pentru că nu este a lor, nu o înţeleg, ci şi fiindcă a ales un venetic care să fie al ei. Aici vânătoarea nu are loc în pădurile tăcute din „Trofeul”, ci la intrarea în biserică, în dimineata de Paşte. Îmbrăcaţi în negru, cu privirile de oţel lucind deasupra mustăţilor înspăimântătoare, grecii, tineri şi bătrîni deopotrivă, reuşesc să ucidă cu cruzime femeia necredincioasă tuturor bărbaţilor din sat, în ciuda încercării lui Zorba de a păstra echilibrul prin exercitarea puterii sale masculine inclusiv asupra celorlalţi bărbaţi. Deşi unul singur taie gîtul femeii ca şi cum ar fi o capră rătăcită, el este doar exponentul celorlalţi. A acelora aflaţi încă cu gurile strânse în chinga tradiţiilor devastatoare. Un fel de Tudor Diaconiţă de pe insula Creta, de acum 100 de ani.
Aceste personaje-bărbaţi din cartea lui A. Christescu sunt desenate cu linii groase, tuşate chiar vulgar, animalic uneori. În plus, ele acţionează mânate de un tragism al vieţii prin care trec ca nişte maşini de război, întunecând orele şi abrutizând locurile. Autorul are această putere artistică de a ne pune în faţa unor caractere ticăloase pe care le găseşte în absolut toate situaţiile descrise şi ni le fixează ca pe nişte semne de carte aproape la fiecare filă. Ei sunt fie un anonim contemporan, fie un călugăr, un casier de teatru, bugetari din parchete, din poliţie, oameni de afaceri, politicieni, actori celebri, colonei, milionari de hârtie.
Prin contrast, partea feminină se află undeva într-un plan mai mult decât secund- este chelneriţa speriată, femeia căsătorită din interes, actriţa-amantă, ele toate sunt accesorii ale întâmplărilor, umbre palide din peşterile bărbaţilor care fac. Ele sunt „mânzoaice”, încântă ochiul cu forma lor de dorit, dar au un conţinut neinteresant sau nu au deloc spirit. Sunt trupuri fără poveşti. Face excepţie, în „Hotel de Londra”, invocarea reginei Maria, care contribuie cu o sumă importantă de bani la realizarea obiectivelor Unirii- ea este doar citată, ea apare invocată ca un personaj ce dă porunci de undeva din depărtări necunoscute- Vreau să vii cu Basarabia sau cu capul lui Inculeţ.
Autorul ne previne, spunându-ne în „Prefaţă” că este un cărător de lumi, un simplu cărător care aşteaptă vămuirea. Însă el, ca orice alt autor, are şi orgoliul lucrului încheiat, finalizat, turnat în forma editorială şi răspândit în lumea literară. El a trecut deja de vamă. Cititorii sunt puşi în faţa faptului împlinit.
Epicul
Legat de epicul volumului, de ştiinţa naratologiei, A. Christescu a povestit sau a repovestit întâmplări care parcurg locuri, etape şi societăţi atât de diferite încât pare uneori că a căutat să nu plictisească, să nu uniformizeze cursul naraţiunii. Avem un 1987, un 2014, un 1918, un 1934, un 1938. Suntem la Iaşi, la Târgu Mureş, la Bucureşti sau în pădurile de prin Bacău. În realitate, aceast mozaic temporal şi spaţial relevă că este vorba de o ţară împotmolită în conjuncturi şi sechestrată de români- nişte fiinţe fie sălbatice, fie apatice, un popor salvat odată de o regină şi atât.
Însă spre deosebire de J.C. Oats- care face dintr-o întâmplare adevărată, dintr-o ştire, dintr-un scandal, un roman ( „Apa neagră” sau „Mândra fecioară”, stil cu care s-a consacrat), A. Christescu ne înfăţişează rezumate în cele 250 de pagini, rezumate în care se grăbeşte să ducă cititorul la final, să îl liniştească sau nu, să salveze sau să lase moartea să aplice pedeapsa. Faţă de Oats, care descrie în 50 de pagini gândurile, senzaţiile şi speranţa de a fi salvată a unei femei aflate înaintea sfârşitului prin înecare, şi despre care ştim că a murit, dar vis a vis de care cititorul speră că autorul nu o lasă, măcar el, să mai moară odată, ea, o victimă a bărbatului care a accidentat-o şi a părăsit-o, vie, pe fundul apei negre, imobilizată într-un autoturism răsturnat, A.Christescu vrea să fie sigur că cititorul înţelege că finalul coincide cu propria sa proiecţie asupra desfăşurării epicului. Iar de cele mai multe ori finalul este altul decât cel aşteptat.
Titlul
Ce este un hotel? Poate fi el un depozitar de poveşti şi amintiri? Nu este cumva o societate în miniatură în care fiecare îşi primeşte destinul odată cu cheia şi reuşeşte să îl modeleze sau nu, după cum Marele Recepţioner se află sau nu în holul de la intrare? Ce face fiecare cu cheia magică înmânată cu un gest asumat la intrarea în camera vieţii? Cum mobilează fiecare această „cameră separată” în care avem de lucru cu viaţa noastră? Acesta este simbolul pe care A. Christescu îl aduce în faţa noastră prin alegerea titlului- hotelul, ca adunare de umbre trecătoare pe coridoarele sale, un micro cosmos în care încap şi căţelul Toby şi Profesorul din „Cu moartea pre moarte călcând” şi obtuzul director al Teatrului Naţional din Iaşii lui 1934. Intră aici şi Răgăzanul – acest Moby Dick al lui A.Christescu, acest duşman pe care îl aşteaptă Tudor Diaconiţă din „Trofeul” la fel ca pe tătarii din „Deşertul tătarilor” al lui Buzzati. Cerbul fermecat este al lui Christescu aşa cum Marele peşte aparţine lui Hemingway.
Nostalgia-duioşia, duioşia-nostalgia
Dacă autorul este chiar unul dintre personaje, care ar fi acela? Ce ştim sigur este că nu ar fi omul lipsit de nostalgii. Un om lipsit de nostalgii nu poate fi decât un om fără o poveste sau cineva care alege să îşi ignore episoadele trăite, cele care de fapt alcătuiesc istoria lui (pag.20).
Să fie Adrian Christescu un Vasile Alecsandri atunci când îşi povesteşte păţaniile de copil săvârşite împreună cu Porojan? Vasile Porojan, robul ţigan despre care citeam în clasa a patra, ca simbol al prieteniei ce depăşeşte clasele sociale de oriunde?
Mai degrabă el este căţelul Toby care, ca şi în romanul „Flush, câinele poetei”, al Virginiei Woolf, unul dintre cele mai de succes romane ale ei, la fel ca şi la Dylan Thomas în „Portretul artistului ca tânăr câine” (iată aici şi omagiul adus indirect lui James Joyce) – este mugurele duioşiei din sufletul fiecărui om, este inocenţa. Căţelul- nostalgia grefată pe inocenţă, esenţa istoriei personale a fiecăruia. Titlul povestirii rămâne înduioşător- „Eu sunt Toby”. Tu eşti Toby, A. C.?
A.Christescu este nostalgicul care ne-a spus propria poveste în 10 feluri, cele 10 povestiri fiind miniromane în care, precum într-o capsulă de mac, cresc vieţi în aşteptare, vieţi care să fie, iar şi iar, aduse pe lume. ( decembrie 2018, Braşov)
