Adrian G. Romila: În eseistica lui Ioan Stanomir, Sfinxul rus. Idei, identităţi şi obsesii se plasează în zona intelectuală a intervalului. Pasionat, deopotrivă, de istoria ideilor politice şi de cea literară (cu un recent excurs în fanzina benzilor desenate), autorul a publicat cărţi remarcabile în ambele părţi. Eseul aici în discuţie abordează subiectul riscant al paradoxului rus şi cu instrumentele literaturii, şi cu cele ale ideologiei. În perspectiva unui spaţiu ambiguu, dominat de regimuri politice opresive, dar marcat de o creativitate proteică şi de o „nelinişte istorică fără echivalent”, Stanomir trece în revistă ultimele două secole ruseşti încheiate. De la epoca lui Puşkin la revoluţia bolşevică şi de la dimineaţa sovietelor la epoca postbelică, „ideea rusă” a pulsat ciclotimic între tot felul de extreme. Imperialism şi profetism, revoluţie şi anarhie, mistică şi ateism, izolare şi deschidere, liberalism occidentalizant, teroare şi gulag, toate au format, ideologic vorbind, un „trecut intelectual polifonic” în care, spune autorul, Rusia şi-a conservat enigma asemenea unui sfinx tainic, mereu mut în faţa încercărilor repetate ale interogaţiilor. Aşa se justifică şi demersul personal: o forţare a limitelor hermeneutice prin redeschiderea unor texte fundamentale ale literaturii şi gândirii ruseşti din secolele XIX şi XX, veacuri definitorii pentru un eventual profil al Rusiei de astăzi.
Citiți cronica în revista România Literară.
