„…Adriana a fost singura ființă care m-a convins dintru început că Inima de Broscuță trebuie să se nască în limba maternă, și nicidecum în limba adoptată la părăsirea locului în care m-am născut. A emigra, a alege alte destinații la un moment dat din viața ta nu e cea mai ușoară alegere. Nu întotdeauna o faci pentru că așa îți dorești! Cu siguranță, multe valori au fost astfel înăbușite, deseori tocmai din cauza ignoranței celor din mijlocul cărora au plecat!”, Gheorghe Vîrtosu, dedicația volumului 3, „Valsul stelar al vieții” din colecția O inimă de Broscuță”.
Continuăm seria rememorărilor dedicațiilor de regăsit în volumele Colecției „O inimă de Broscuță”. Dacă primele două tomuri sunt dedicate părinților autorului, volumul trei, „Valsul stelar al vieții”, este închinat de Gheorghe Vîrtosu editorului acestei colecții, menită să pătrundă în literatura universală pe calea realismului magic sau al literaturii neoumaniste.
Dedicația începe cu o poveste magică, un dialog între un Astru și o micuță Floare. Toată experiența acesti întâlniri este explicitată de Gheorghe Vîrtosu la finalul dedicației, când realizăm încă o dată că prieteniile sunt speciale și deloc întâmplătoare- fie că este vorba despre relația scriitor-editor, scriitor-mentor sau scriitor- cititori.
„Sunt multe persoane în viața mea cărora le sunt recunoscător pentru că m-au purtat în brațe încă din prima zi, pentru că au fost martore ale primului meu zâmbet, primului meu gângurit, primilor mei pași… persoane care ar merita să le dedic această carte. Însă chiar de va părea surprinzător, după dedicațiile oferite părinților în cele dintâi volume, pe acesta i-l închin editorului Inimii de Broscuță.
De ce Adrianei?
Voi răspunde acestei întrebări (dacă va mai fi nevoie) după ce, cu permisiunea dumneavoastră, voi reda în rândurile următoare o mică povestioară prin care voi transpune într-o lume imaginară, cum fac de obicei, anumite lucruri esențiale ce vin să argumenteze această alegere.
Era o noapte cumplită de iarnă, cu viscol și ger de crăpau pietrele. Stratul gros de zăpadă avusese grijă ca în pragul cumpenei dintre ani să acopere toate imperfecțiunile pământului, pentru ca acesta să intre pe tărâmul unui An Nou cu straie curate, imaculate, precum se dorește timpul ce va să vină. Totul era atât de frumos! Însuși cerul luminos al Zilei părea să se fi coborât pe pământ, oferindu-i acestuia – chiar dacă doar pentru o vreme – măreția înalturilor. Lipsea doar strălucirea soarelui, pentru ca întunecimea nopții să pălească definitiv…
Prieteni din veșnicie, Bătrânul Vânt și Gerul Ascuțit, își propuseseră să îngenuncheze întunecoasa noapte, pentru că aceasta ținea cu pietrele: le ascundea sub haina sa cernită, împiedicându-i să ajungă la ele. Șuierând ca un turbat și suflând de ți se făcea părul măciucă auzindu-l, Vântul trăsese peste bolta cerească o cortină groasă-groasă, țesută din nori întunecați, pentru ca Înalturile să nu îi poată citi intențiile. Cu ajutorul Baghetei fermecate, primită în dar de la prietenul său (Gerul Năprasnic), Vântul furase din vreme din sclipirile stelelor, iar acum înnobila cu ele așternuturile albe de zăpadă ce binecuvântau pământul cu căldură și umezeală.
Noaptea însă nu dormea! Rezemată cu nonșalanță de spătarul tronului, făurit dintr-o colină ce purta în inima ei corpurile tuturor celor care-și jertfiseră viața pentru binele acelui ținut, îi urmărea de sus pe cei doi vechi prieteni cum se grăbeau să împânzească rochia Iernii, cu o multitudine de steluțe sclipitoare. Pe de o parte, credea că bătrânii aventurieri nu vor reuși mare lucru, mai ales știindu-le vârsta… Pe de altă parte, simțea înverșunarea Vântului, susținut îndeaproape de crudul Ger al Iernii și își dădea seama că totuși nu era de glumă cu ei!
Trebuia cumva să-i întrerupă, să le pună bețe în roate, sporindu-le munca, cu aer de Sisif. După ce se gândi puțin, își întinse mâna delicată și trase cu repeziciune de un colț al cortinei ce acoperea bolta imensă a cerului. Stelele sclipiră puternic de îndată ce fură dezvelite, iar bătrânii aventurieri tresăriră. Își întoarseră capetele spre cer, încruntați. Stelele licăriră și mai puternic, făcându-le semne bătrânilor. Unele îi încurajau în opera lor de desăvârșire a mantiei Iernii, dar altele, dimpotrivă, le aruncau sclipiri mânioase, certându-i pentru că încercau să le imite frumusețea…
Oricum, nu era pentru prima dată când Noaptea le juca astfel de feste celor doi. Vântul cel Bătrân și Gerul cel Năprasnic nu se lăsară intimidați; își aruncară priviri complice, vrând să se întoarcă la îndeletnicirea lor. În acel moment însă, le atrase atenția ceva anume. Ceva ce dintru început trecuse neobservat! Era o stea micuță ce licărea abia-abia, traversând bolta cerului. Se îndrepta chiar spre pământ, mânată, se pare, de o mare tristețe. Înainta încet, încet, lunecând sfioasă printre celelalte, mult mai luminoase, mult mai strălucitoare, mult mai impunătoare decât ea. Se vedea că Micul Astru se întorcea dintr-o călătorie tăinuită, fără să știe însă încotro se îndreaptă. Nu se grăbea. Venea dinspre apus, părea să se îndrepte spre răsărit…
Unele dintre stelele din jur încercau să o înveselească, presărând asupra ei pulbere de stele, spre a-i spori strălucirea. Dar Micul Astru le respingea. Vântul cel Bătrân și Gerul avură iarăși un schimb de priviri, neînțelegând despre ce este vorba. Micul Astru cobora direct spre pământ, ca și cum din văzduhuri cineva îl aruncase pe o suprafață umedă, pe care acum el aluneca discret… Din acest motiv abia de se zărea, de departe, ca o pâlpâire timidă.
Steaua rece, tristă, singuratică trecu pe deasupra Vântului, a Gerului, a prietenei lor – Iarna – fără să-i bage în seamă. Așa ceva nu se mai întâmplase până atunci. Cine ar îndrăzni să-i ignore pe dânșii?!
Ajuns la marginea ținutului, Astrul s-a oprit din drumul său. A stat acolo multe nopți, nemișcat, privind spre pământ. În tot acest timp, celelalte stele încercau să-i ofere lumină, strălucire… Degeaba! Părea să nu vrea nimic nou-venitul! Poate că aștepta ceva dinspre Pământ?! Vreun semn de la cineva? Un salut? Un mesaj anume?
Înțelegând că nu trebuie să se amestece, chiar și cei doi bătrâni prieteni l-au lăsat în pace. Dacă Micul Astru s-a oprit acolo, ce puteau să-i facă? Ei oricum aveau treabă: trebuiau să împodobească rochia Iernii cât mai frumos, pentru ca, în clipa despărțirii, aceasta să le dea cea mai bună notă! Să-i recomande suratelor sale anotimpuri, care fug de Vânt și de Ger! Să le spună că ținutul acesta era unul dintre cele mai grijulii!
Chiar păreau cu toții să se fi obișnuit cu steaua prin preajmă…
Într-una din nopți, însă, când și ultima suflare de viață ai fi zis că amorțise din cauza frigului sălbatic, iar urletele lupilor răsunau înspăimântător de peste tot, Micul Astru părăsi acel loc. Și alunecând ușor, la fel cum venise, fără să fie auzit, făcu cale-ntoarsă pe același traseu, de la Răsărit la Apus. Era la fel de trist, pâlpâia discret…
Vântul și Gerul îi observară mișcarea. Plecarea stelei misterioase nu le era indiferentă. Știau că astrele niciodată nu se întorc din drum, din contră! Se află într-o continuă rotație, într-un singur sens! Din nou s-au privit nedumeriți: ce i se întâmpla Micului Astru? Poate avea nevoie de ajutor? Se rătăcise cumva? Vântul dori chiar să-i propună Gerului să se înalțe până la musafirul singuratic, să-l întrebe ce-i cu el! Să-l avertizeze că mișcarea lui neobișnuită ar fi putut să provoace cine știe ce accidente, de nimeni dorite!
Micul Astru, bântuit de tristețe, le citi intențiile. Nu știa ce să facă, nu avea planuri laborioase pe care să le pună în aplicare, ci pus și simplu își golise mintea și pusese totul alături, sperând ca Universul să se ocupe de toate în locul său, așa cum va fi mai bine.
În clipa aceea, de pe suprafața pământului se ridică o lumină deosebit de puternică. Bătrânul Vânt înmărmuri, ducându-și mâna în dreptul ochilor, spre a-i proteja. Lumina ce se născuse din senin avu darul să descopere vederii astrelor o „rană” imensă ce însemna acel ținut. O rană luată în stăpânire de apele neliniștite ale râului șerpuitor care reușise să o cicatrizeze cu mângâierile lui permanente. Micul Astru simți ceva înăuntrul său. Își încetini puțin mersul, de-ai fi crezut că vrea să ia cu el acea „durere” a meleagului, ca pe o moștenire pe care să o imortalizeze în existența eternă a Universului.
Dar nu se opri. Forța nevăzută în mâinile căreia își pusese speranța îl îndemna să meargă mai departe… Trecu astfel pe deasupra Vântului și a Gerului, continuându-și drumul. De data asta Micul Astru nu mai era atât de indiferent. Lumina pe care o provocase la vederea Vântului trezise ceva în el. Acum înainta și trimitea din luminița lui până în cele mai ascunse unghere răstignite de Ger, aflate pe suprafața pământului. Părea să caute ceva anume?
Cei doi prieteni, Vântul și Gerul, încremeniseră. Pur și simplu îl urmăreau tăcuți. Luna le făcu un semn discret să-și vadă de-ale lor. Părea să le spună că de Micul Astru se va ocupa ea însăși.
Acesta înainta nestingherit: Universul întreg știa că-i este „casă” și, în pofida dimensiunilor sale mici și a strălucirii sale șterse, nimeni și nimic nu îl putea atinge. Nimeni nu ar fi putut să-i facă rău!
Cine știe cât să fi mers? Se îndepărtase îndeajuns de locul unde Vântul și Gerul se întreceau în creionarea celor mai impresionante tablouri, prin cotloanele Naturii și cu împodobirea rochiei Iernii. La un moment dat, Micul Astru s-a oprit brusc. Dedesubtul lui se întindea un ținut ce părea să fie părăsit. Dar tocmai de aceea, natura îl înfrumusețase în felul său unic, desăvârșit, nefiind stingherită de nimeni care să se amestece, și astfel locul atrăgea privirile prin… ceva anume!
Micul Astru își miji ochii: ce avea acel loc? Ce-l făcuse să se oprească din călătorie? Intuiția nu-i fu înșelată. Curând văzu mișcându-se ceva și a înțeles: luminița călătoare ce-i împodobea sufletul și pe care el o presăra peste pământ în drumul său trezise din somn… o floricică! O floricică ce în mod miraculos rezistase Crivățului, frigului neîndurător! E drept că și Natura îi țesuse cu o măiestrie neîntrecută, din cei mai pufoși fulgi de zăpadă, o plăpumioară delicată cu care o acoperise bine, astfel încât făptura plăpândă să reziste capriciilor Iernii. Dar chiar și așa, rezistența ei atrase atenția Micului Astru. Nu mai era nimeni cu ea acolo, toate suratele o abandonaseră, dar se vede că nu la fel procedase și Soarta, cum, poate, îi trecea micuței plante prin minte.
Sclipirea stelei pare-se că trezise floricica din „hibernare”. Aceasta nu știa ce se întâmplă. Ridicându-și privirea, îl descoperi pe Micul Astru care o privea cu mare atenție. Când se văzu descoperit, tresări ușor și își mută repede privirea: se uită spre direcția în care voia să se îndrepte.
Floricica i-a surprins gestul. A zâmbit, dar gerul necruțător îi atinse buzele în treacăt, rănindu-i-le. Floricica nu și-a manifestat durerea. Din contră, păru că vrea să-l înfrunte pe cel ce o credea neajutorată și, cu un gest de-a dreptul nebunesc, își lăsă să cadă de pe umeri plăpumioara din fulgi, arătând că nu se teme de Ger. Se uită în jurul său cu oarecare grijă, ca și cum s-ar fi simțit gazda acelui loc. Ochii îi scânteiară de bucurie descoperind că Mama Natură împodobise totul atât de frumos, ca de sărbătoare, și îi arătă Micului Astru că poate să poposească, de va dori! Loc era destul și nu ar fi făcut rău nimănui, nemaifiind nimeni prin preajmă!
Astrul o privea. Nu schița niciun gest. Chipul îi era armurat cu toată răceala demnă de o stea! Doar o privea și atât: fără măcar să clipească și nimic altceva părând să nu-l intereseze. Nici chiar invitația florii!
Aceasta fu nedumerită pentru o clipă, însă imediat se mobiliză și, lăsându-se purtată de primul gând care îi trecu prin minte, lăsă plapuma să îi alunece cu totul, rămânând astfel în fața Gerului, cu o riscantă dezinvoltură. Voia oare să-l impresioneze pe Micul Astru? Voia să-l facă pe acesta să-i fie milă de ea?
Nu! Nimic din toate acestea. Ea doar voia să-l facă să se simtă în largul său, să nu mai fie trist și… voia să-i arate ceva! Ceva ce ținea cu mare grijă la piept, protejat de căldura inimii sale. Deschise mâinile: în căușul aburind al palmei se afla o sămânță! Un bob mic, pe care floarea îl ridică spre Astru cu bucurie și cu grijă, totodată, ca nu cumva Gerul să îndrăznească să-i atingă comoara neprețuită. Într-un fel, sublinia astfel căldura locului: nu era singură, părăsită de orice suflare vie, în acea râpă abandonată, care în absența zăpezii ar fi trezit fiori oricui ar fi trecut pe lângă dânsa!
Pentru prima dată, pe chipul Astrului păru să se deslușească o tresărire. Poate că îl impresionase existența nebănuită a acelei semințe? Se uită din nou de-a lungul bolții cerești. Suratele lui deja îi creionaseră calea pe care-o avea de parcurs înapoi. Și totuși… câteva dintre ele l-au îndemnat să viziteze floarea.
Micul Astru inspiră adânc și privi din nou plăntuța îndrăzneață. Aceasta își strânsese odorul la piept și îi arăta stelei că, de va dori, este loc să poposească. Zorile nu erau atât de aproape. Ar fi avut timp! Înainte ca astrul să se gândească, să ia o hotărâre, stelele deja îi făuriseră un șir de trepte ce duceau chiar spre locul unde se adăpostea floarea.
Micul astru coborî la fel de lin ca și până atunci și curând ajunse în preajma acesteia. Se opri la o distanță oarecare față de ea. Floarea voi să-l salute, dar un curent rece o făcu să-și piardă graiul pentru o clipă. Își drese glasul, se scuză față de astru, apoi zise cu voce înceată:
— Bună seara, stea venită din înalturi!
Astrul nu-i răspunse. Doar o privea sau, mai bine zis, o cerceta cu mare atenție, mutându-și privirea rece de la dânsa la plăpânda sămânță pe care aceasta o ținea în brațele-i înghețate.
Floricica era derutată. Tristețea, răceala astrului păreau niște ziduri pe care acesta le înălța cu oarecare brutalitate între ei, făcându-l inabordabil. Însă nu se pierdu cu firea. Gerul începea să-i dea târcoale, astfel că floricica zâmbi înfiorată. I se păru că stelele ce împânzeau bolta cerească îi sclipiră la un moment dat într-un mod ciudat, îndemnând-o să nu se lase intimidată, ci să insiste, să-l determine pe musafirul de pe alte tărâmuri, să-i vorbească.
Înțelegându-le îndemnul, floarea își drese din nou vocea și, străduindu-se să nu arate că îi este frig, îl întrebă:
— De unde vii, micule astru? Cu ce ocazie ajungi să ne vizitezi tărâmurile? Și… ce te face să fii atât de trist?! De ce nu vorbești cu nimeni? Dacă ai un necaz, e bine să îți verși amarul! Sunt gata să te ascult! Poate chiar îți pot fi de ajutor? turui repede, atât din cauza frigului, cât și din dorința de a spune tot, înainte de a fi întreruptă.
În sfârșit, steaua tristă clipi încet; oftă adânc, iar suflul său puternic și rece făcu atât floarea, cât și sămânța din mâinile acesteia să se cutremure. Nu se grăbi totuși să vorbească. Se uită la vecinii lor – Gerul și Bătrânul Vânt –, care se opriseră pe o colină și îi priveau cu coada ochiului. Se uită și floarea într-acolo; văzându-și vecinii iscoditori, ea se încruntă brusc, de parcă o înțepase o albină înfuriată că nu i-a dat voie să se înfrupte din polenul ei!
Simțindu-se descoperiți, aceștia începură din nou să țeasă adieri aspre, împodobind de zor rochia Iernii cu sclipiri culese de pe bolta cerului; se prefăceau de minune că nu-i interesa absolut nimic în afară de îndeletnicirea lor. Astrul văzu umbra florii în bătaia lunii; intui reacția de nemulțumire a acesteia, dar nu adoptă imediat o atitudine; parcă ar fi vrut să se sfătuiască mai întâi cu cineva!
Se uită cu coada ochiului spre Lună; aceasta îi făcea semne disperate să se uite la floare! Astrul o ascultă, se întoarse spre micuța lui gazdă și tresări. Întristarea bruscă a florii îi dădu fiori! Se gândi că acesteia îi este frig sau… poate că s-a molipsit de la tristețea lui? Își mări brusc lumina, să îi ofere puțină căldură! Nicio reacție din partea florii. Cu ochii mari, ea îl privea încremenită, de parcă cine știe cine poposise în fața ei!
Astrul se privi; poate că era murdar! Se uită și în spate: se mai apropiase cineva și el nu observase? Nu, nimic din toate acestea nu se întâmplase. Curios din cale-afară se hotărî să-i vorbească:
— Spune-mi, ce s-a întâmplat? Ți-e frig? Arăți de parcă gerul te-a pietrificat!
Zicând acestea, Astrul se uită cu oarecare răceală spre cei doi bătrâni, lăsând să se înțeleagă că, de se fac vinovați de ce i se întâmplă florii, imediat va lua măsuri aspre!
— Nu, Astrule! Nu trebuie! zise micuța floare, citindu-i intențiile. Mulțumesc!
— Și atunci? se întoarse acesta spre ea.
— Te rog, spune-mi: cine ești și de unde vii? veni brusc întrebarea florii.
Astrul privi de unde venise, dar nu răspunse imediat.
— Aparții cumva acestui tărâm, însă din motive doar de tine știute ai fost nevoit să pleci departe, la un moment dat? Ca multe alte stele, de altfel? insistă floarea.
— Stai puțin… Tu ești o floare! o întrerupse astrul. Viața ta este scurtă! De unde știi tu despre destinele stelelor în general și despre cele care au părăsit ținutul cu mult timp în urmă?
— A, știu multe lucruri! zâmbi floarea. Unele de la părinți, de la vecini, de la prieteni! Iar altele, chiar de la stele! Iată, despre tine pot spune că te-ai întors dintr-o lungă călătorie, mânat de durere… Multe suferințe citesc în strălucirea ta rece…
— Suferințe? tresări ușor Astrul.
Nu prea îi era la îndemână să se simtă descoperit, vulnerabil, mai ales în fața unei plante!
— Se poate să mă înșel… interveni floarea cu agerime, nevoind să-l incomodeze. Oricum, tristețea face ca strălucirea ta să pălească! Te determină să te simți străin, să nu ai încredere în tine, să nu vrei să vorbești… Pari atât de stins! Oricine te vede ar crede că ești bolnav, mai adăugă.
Astrul își plecă pentru prima dată privirea în fața florii. Inspiră din nou, adânc, iar răceala suflului său o făcu floricea să ridice repede pătura pufoasă de nea, să și-o așeze grijulie pe umeri, căutând să învelească mai ales sămânța pe care o ținea strâns la piept.
— Așa este. Ai dreptate! șopti Astrul. Mă simt acum o stea rătăcitoare. Mi-am părăsit locurile natale cu mult timp în urmă…
Floricica întinse mâna tremurândă, voind să-l determine să-și ridice privirea. Astrul îi intui mișcarea, urmărindu-i umbra. Floarea a înțeles și s-a retras.
— Atunci… poate îmi dai voie să îți urez bun venit? Bine te-ai reîntors din călătorii îndelungate? șopti ea cu voie bună, zâmbind, în încercarea de a-l înveseli câtuși de puțin.
Nu-i plăcea ca cineva care poposise la ea în vizită să se simtă astfel. Din cauza mișcării de mai înainte, plăpumioara albă din nea alunecase din nou de pe umerii săi, făcând ca un stol de steluțe așezate cu grijă de către Ger pe pământ să roiască vesele în lumina Astrului. Floarea ridică în dreptul gurii căușul palmei în care păstra sămânța și îi șopti acesteia:
— Scumpul mamei, ai auzit? Un astru ce aparține acestui meleag s-a întors astăzi acasă! Asta e o mare bucurie pentru noi toți!
Astrul o privi scurt; floarea se străduia să fie binevoitoare, dar tremura de frig din toate mădularele! Cu mișcări repezi, se aplecă el și ridică plapuma scânteietoare, îmbrăcând floarea, apoi se retrase la locul său, uitându-se spre cer. Descoperi un drum șerpuitor din lumină, ce părea să-i fie hărăzit pentru a-l urma. Urmărindu-i privirea, floarea intui ce se petrece în mintea lui. Strângând sămânța la piept, își luă inima în dinți și spuse:
— Astrule, nu trebuie să faci asta…
— Ce anume? o privi el mirat.
— De ce să-ți părăsești din nou ținutul tău natal?
— La ce bun să rămân, când nimeni nu este interesat de prezența mea? răspunse astrul, dezamăgit.
— Cum adică? se încruntă floricica, înțelegând motivul pentru care voia să plece din nou.
— Dacă vei privi în jur, te vei convinge singură! Poate că nu ai observat, dar stau de ceva vreme aici, la hotar, și nimeni nu a catadicsit măcar să mă salute! zise Astrul cu amărăciune în glas. Nu mai spun să mă invite cineva, de parcă cine știe ce piază rea a poposit în preajma lor! De-ai ști cât de mult am tânjit după acest salut! În fine… păru să nu vrea să destăinuie prea mult din suferința lui.
— Nu, nu am observat! interveni iarăși ageră floarea. Știi? Frigul nu ne este tocmai cel mai bun prieten în această perioadă a anului, zâmbi ea. Ne îngenunchează imediat! E un gest prin care vrea să ne demonstreze că este unul dintre cei mai puternici stăpâni ai lumii!
Steaua se uită dojenitor spre locul unde Gerul și Vântul își vedeau, aparent, de treburile lor…
— Dar de ce spui că… nimeni nu te-a salutat? zise floarea mai departe.
Astrul o privi. I se părea foarte îndrăzneață!
— Iată, eu… te-am salutat! zâmbi floarea.
Interlocutorul său dori să spună ceva, dar se răzgândi.
Fără să bage în seamă la ce pericol se expune – gerul punând repede stăpânire pe corpul ei firav –, floricica se întinse din nou spre el, făcându-l pe Micul Astru să se tulbure. Căută s-o oprească. Dar ea nu băgă în seamă, ci rosti cu gravitate:
— De vreme ce ești un astru, cu siguranță cunoști legile nescrise ale existenței Universului și ale întregii creații.
Steaua o privi cu atenție.
— Ce vrei să spui? o întrebă. Fii mai explicită!
— Această lege spune că dacă o singură creatură (indiferent de specie) – zise floarea încetișor – crede într-o ființă sau într-un anumit lucru de aceeași proveniență, înseamnă că valoarea acestuia este recunoscută! Și atunci această ființă sau acest lucru, însoțit de valoarea lui, rămâne în mod automat moștenire locului respectiv! Nu contează unde se află ea la un moment dat! Nu contează unde alege să se oprească și, mai ales, nu contează părerea majorității! Încrederea unei singure creaturi acordată unei ființe, precum și dorul de vatră, de plaiul natal, o va face să se simtă acasă! Deci tu, Micule Astru, tu doar aici te vei simți împlinit, dacă aparții acestui meleag, precum ai zis! i se adresă în mod direct interlocutorului său.
Tăcu floarea. Astrul inspiră adânc și șopti:
— Așa este. Ai dreptate! Dar se poate întâmpla ca în locuri străine și îndepărtate să te simți mai prețuit sau chiar mai dorit decât la tine acasă! Neajunsul este însă că sufletul ți-e singuratic, pustiit, rătăcitor, chiar dacă străinătatea îți oferă un confort deosebit…
— Și atunci? îndrăzni din nou floarea. De ce nu rămâi aici, de vreme ce acesta este locul unde te-ai născut? Există, iată, o creatură care crede în tine, după legea despre care îți vorbeam! Ba chiar mai multe!
— Da? Cine? întrebă steaua, privind în jur.
Floricica zâmbi stingheră:
— Eu, sămânța… șopti încetișor, arătându-i-o. Crezi că există vreo ființă pe pământ care să se simtă împlinită dacă nu se bucură de strălucirea stelelor, care șoptesc povești magice în fiecare seară?
Astrul îi aruncă o privire scrutătoare, dar florii i se păru că stelele din înalturi au sclipit ciudat la afirmația ei.
— Și… cei doi bătrâni prieteni cred în tine! adăugă ea, arătând spre colină. Gerul și Bătrânul Vânt! rosti entuziastă. Ca să nu mai pomenesc de prințesa Iarnă. Ei se bucură și cred în licărirea fiecărei stele, oricât de mică, oricât de îndepărtată ar fi! Știu mai bine ca oricine că fiecare detaliu din Univers are un rol esențial în întregirea tabloului!
Astrul privi spre colină. Bătrânii cavaleri ai naturii se uitau înspre dânșii.
— Și apoi?… Suratele tale? completă floarea.
Micul astru îi privi, pe rând, pe fiecare din cei menționați: Gerul, Bătrânul Vânt, prințesa Iarnă! Chiar și noaptea magică ce ascunde povești de neimaginat părea să comploteze cu spusele florii, prin sclipirile misterioase ale stelelor.
Astrul stătu astfel câteva clipe, apoi o privi.
— Îmi pare rău, dar cred că trebuie să plec… rosti încet, cu amărăciune în glas.
Se pare că dezamăgirea trăită la revenirea pe meleagul părăsit cu mult timp în urmă fusese mult prea mare și nu putea fi convins ușor. Floarea voi să facă un ultim gest de susținere. Mantia de zăpadă ce o acoperea căzu din nou. Gerul era aprig la ora aceea și, înghețată de frig, floarea căzu în genunchi.
— Nici măcar nu te-ai gândit la spusele mele… șopti cu voce tot mai stinsă. Sunt sigură că și alte stele de aici te vor susține. Și eu… eu îmi iau angajamentul că mă voi îngriji de tine, începând chiar cu această clipă… La fel ca de această sămânță… deschise larg palmele, în timp ce vocea îi devenea din ce în ce mai stinsă.
O rază luminoasă din înalturi poposi repede pe trupul călduț al seminței din căușul înghețat al palmei florii: sămânța era atât de curată, străvezie, încât întregul cer se oglindi în ea, pe dată!
Era tot mai frig… Floarea se îndoi, plecându-și capul. Lacrimi mari începură să picure peste sămânța din mâna ei.
— La fel ca de copilul meu voi avea grijă… murmură tot mai stins, strângând sămânța în mână. Te voi îmbăia zilnic în lacrimile mele, pentru ca niciodată dezamăgirea sau tristețea să nu mai pună stăpânire pe chipul tău, să nu-ți răpească din farmecul cu care ai fost înzestrat, știrbindu-ți încrederea în tine!
Astrul o privi, uimit peste măsură. Cuvintele florii erau mai ascuțite decât vârful unui țurțure și chiar mai pure decât corpul de gheață al acestuia! Au reușit să-i străpungă armura oțelită a dezamăgirii ce-i înfierase sufletul astrului la întoarcerea acasă! Cuvintele ei erau sincere!
Floarea simți că răceala și privirea lui împietrită se mai îmblânziseră.
— Nimic nu e mai puternic decât lacrimile florilor! șopti ea mai departe. Sunt atât de pure, că cel ce ajunge să le atingă devine nemuritor!
Astrul se întoarse spre ea. Părea să vrea să absoarbă aceste ultime cuvinte ale florii înghețate, în toată plinătatea lor! Floarea îl simți stând la îndoială. Strângea cu putere sămânța la piept, sperând să îi trezească îl suflet sentimente, căldură…
Steaua se uită în jur. Un murmur tainic se stârnise brusc în natură. Ecoul vorbelor florii se împletise cu șuierul Bătrânului Vânt, dând naștere unui cânt nemaiîntâlnit.
— Rămâi, micule astru! Rămâi! părea să îi șoptească rapsodia de iarnă, născută din neant. Contribu-i-vei astfel la luminarea propriilor meleaguri, în nopțile târzii, când frumoasa lună șoptește pământului cuvinte frumoase de dragoste. Numai așa aceste cuvinte pot prinde viață!
Gerul aruncă în văzduh un val de sclipiri culese de pe bolta cerului, pe care Bătrânul Vânt le ridică imediat, reînnoind cântul magic al nopții de iarnă.
— Alte meleaguri cât de mult se mândresc cu stelele care le veghează! șopti cântul magnific. Rămâi… rămâi… răsună ecoul acestuia.
Astrul se uită spre floarea copleșită de frig. Se aplecă și ridică din nou mantia din zăpadă cu care îi acoperi umerii înghețați. Scutură fulgii pe care Gerul se grăbise să îi arunce peste petalele acesteia, întunecându-le culoarea, și se uită în ochii florii. Lacrimi mari se grăbeau să alunece pe obrajii înghețați, iar până ajungeau pe corpul seminței, deja înghețau, transformându-se în inimioare strălucitoare.
Astrul voi să-i șteargă lacrimile și zâmbi, pentru prima oară după mult timp. Toate celelalte stele i se alăturară luminând la unison, pentru o clipă. Datorită luminii lor, noaptea dispăru, iar luna se transformă în soare! Toți martorii prezenți până atunci la discuția dintre astru și floare dispărură ca prin farmec. Nici calea șerpuitoare, descrisă adineauri de stele, pentru întoarcerea astrului, părea să nu fi existat vreodată!
Floricica privea cu uimire la tot ce se petrece. Crezu că poate gerul neîndurător o făcuse să treacă frontiera realității? Nu! Nu era o iluzie. Astrul se mai afla încă acolo și îi tot așeza pe umeri, cu grijă, mantia de zăpadă.
— Să știi, frumoasă floare – îi șopti acesta –, că jertfa lacrimilor tale ajunse pe altarul sincerității a fost primită! Voi rămâne printre stelele ce veghează aceste meleaguri…
Pentru floricea fusese prea mult. Gerul era decis să curme orice formă de viață ce îndrăznea să-l înfrunte. Inclusiv floarea ce vorbea cu o stea! Corpul i se înmuie, stând gata să se prăbușească, dar Astrul o prinse la timp! Brațele lui erau reci, însă floarea se putea simți în siguranță. Primii zori aveau să-i poarte pe amândoi spre alte lumi, așa cum se întâmplă mereu cu stelele, atunci când soarele își intră în drepturi. Orice formă de viață cedează în fața stăpânului luminii, căruia i se datorează existența acestei lumi…
*
…După cum floarea din această povestioară l-a convins pe Micul Astru să rămână între stelele plaiului natal, Adriana a fost singura ființă care m-a convins dintru început că Inima de Broscuță trebuie să se nască în limba maternă, și nicidecum în limba adoptată la părăsirea locului în care m-am născut. A emigra, a alege alte destinații la un moment dat din viața ta nu e cea mai ușoară alegere. Nu întotdeauna o faci pentru că așa îți dorești! Cu siguranță, multe valori au fost astfel înăbușite, deseori tocmai din cauza ignoranței celor din mijlocul cărora au plecat!
Având alături un editor dăruit, având mentori recunoscuți în domeniul literar și avându-vă mereu aproape pe dumneavoastră, iubiți cititori, chiar dacă sunt un scriitor aflat la început de drum, am convingerea că această literatură va deschide cu succes ușile literaturii universale!
Suntem acum martori ai nașterii unui nou curent literar, la nivel mondial: din rămășițele postmodernismului se ridică o literatură nouă. Poate nu are încă o denumire. Putem să folosim noțiunea de „realism magic” (întâlnită pe alocuri), dar cred că nu am greși cu nimic dacă i-am zice „literatură neoumanistă”. Izvoarele conceptuale ale acestei literaturi au fost văzute de unii în doctrinele lui Fromm și Maslow. Ce mi se pare absolut fenomenal în acest nou curent este faptul că este orientat (în primul rând) spre copii, dar și spre adulți, în aceeași măsură.
O inimă de Broscuță se încadrează aproape în mod ideal în concepția acestui fenomen: realismul magic și ideologia neoumanistă!”
