Iernii acesteia (cǎreia, între noi fie vorba, nu i-au mai rǎmas prea multe ninsori) i s-ar asorta de minune nişte poveşti venite din recile si misterioasele ţinuturi scandinave! S-o ascultǎm, copii, pe cea dintâi, la un ceai cu lǎmâie şi o bucatǎ generoasǎ de turtǎ dulce, tocmai scoasǎ din cuptor de îmbujorata Helena, gazda noastrǎ suedezǎ.
Saruak era cel mai rǎu şi mai fioros uriaş de pe Muntele Mare şi trǎia sus de tot, aproape de culme, unde zǎpada, mult mai groasǎ decât trunchiurile copacilor, niciodatǎ nu se topea de tot. Nimeni nu îndrǎznea sǎ se apropie de culcuşul lui sau sǎ pescuiascǎ în lacul de la poalele muntelui fǎrǎ sǎ lase o halcǎ zdravǎnǎ de carne de ren la proţap sau o roatǎ de brânzǎ pe altarul chiar de el construit la malul lacului.
Primǎvara şi toamna laponii trebuiau sǎ-i aducǎ un ren întreg drept jertfǎ, dacǎ nu, ar fi fost vai şi amar de ei! În tot restul anului. Saruak le-ar fi ucis turmele ori le-ar fi trimis lupii pe cap, cu vrǎjile lui întunecate. Când era supǎrat, geamǎtul fioros îi fǎcea pe oameni sǎ fugǎ unde vedeau cu ochii, de teamǎ sǎ nu fie prinşi şi devoraţi cu sǎlbǎticie!
Trǎia pe atunci în satul de la poalele muntelui un bǎieţel lapon foarte isteţ şi curajos, pe nume Olaf, care se hotǎrâse sǎ-l infrunte şi sǎ-l învingǎ pe uriaş. Într-o bunǎ zi s-a dus la pescuit, lǎsându-şi, desigur, obolul, pe altarul lui Saruak.
Uriaşul a coborât în fugǎ de pe munte : era atat de mare încât Olaf s-ar fi putut pierde cu uşurinţǎ în buzunarul lui. În fru
nte avea un singur ochi, mai mare decât capul băiatului!
– Afarǎ! Afarǎ! Pleacǎ imediat de aici! – l-a ameninţat cu pumnii lui cei mari.
Dar Olaf a rǎmas aşezat liniştit şi zâmbitor.
– Linişteşte-te, taicǎ uriaşule, – voi pleca dupǎ ce îmi voi umple cu peşti trǎistuţa pe care mi-a dat-o mama azi-dimineaţǎ.
– Dacă nu pleci chiar acum te voi bate pânǎ te voi omori!
– Sǎ mǎ omori, taicǎ uriaşule? Asta nu se poate! zise şi se porni pe râs.
Lui Saruak nu-i venea sǎ-şi creadǎ ochilor. L-a întrebat pe Olaf dacǎ nu cumva ar fi vrut sǎ se lupte cu el.
– Nu, nu vreau sǎ te omor cu îmbrǎţișarea mea, dar putem sǎ ne mǎsurǎm forţele altfel.
– Cum? a vrut sǎ ştie uriaşul, mǎsurându-l dispreţuitor.
– Sǎ vedem cine e în stare sǎ loveascǎ mai tare cu capul într-un brad, i-a propus Olaf.
– De acord, a spus Saruak şi s-a dat atât de tare cu capul de bradul din faţa sa, încât conurile au zburat cât colo.
– Eşti atât de neputincios, taicǎ uriaşule, încât nici mǎcar nu poţi sǎ rupi coaja bradului dintr-o loviturǎ de cap.
– Sǎ mai incerc o datǎ! a rǎspuns uriaşul şi luându-şi avânt, a lovit bradul cu atâta putere încât acesta s-a cutremurat din rǎdǎcini. O bucatǎ de coajǎ s-a desprins şi uriaşul a leşinat, cu capul plin de sânge.
Atunci Olaf s-a grǎbit sǎ smulgǎ coaja altui brad şi a cioplit o scorburǎ în trunchi suficient de mare încât sǎ-i încapǎ capul în ea. A pus apoi coaja la loc şi s-a întors lângǎ Saruak. Uriaşul se trezise, în sfârşit, dar nu mai vroia sǎ repete proba de forţǎ.
– Eşti un biet amǎrât! Uite cum trebuie sǎ loveşti, taicǎ Saruak!
Spunând acestea, a fugit de îndatǎ la bradul pe care-l “mǎsluise” şi şi-a vârât capul în trunchiul lui. Saruak s-a speriat atât de tare încât n-a mai vrut decât sǎ plece mai repede acasǎ.
– Nu, aşteaptǎ taicǎ Saruak! Acum trebuie sǎ cǎdem la învoialǎ în privinţa preţului. Trebuie sǎ plǎteşti pentru cǎ ai pierdut!
– Bine, bine, poţi sǎ pescuieşti cât vrei aici, i-a rǎspuns uriaşul.
– Nu e de ajuns. Trebuie sǎ dai înapoi oamenilor toate fripturile şi brânzeturile pe care le-ai luat cu japca.
– Dar le-am mâncat de mult!
– De asta trebuie sǎ le plǎteşti.
– Dar nu am bani la mine!
– Atunci te voi însoţi acasǎ!
– Îndrǎzneşti?
-De cine ar trebui sǎ-mi fie fricǎ? De tine, care abia izbuteşti sǎ zgârii coaja unui brad cu capul?
Saruak a tǎcut şi l-a lǎsat pe Olaf sǎ-l însoţeascǎ. Acolo, nevasta uriaşului le-a pregǎtit o masǎ uriaşǎ cu munţi de carne şi peşte. Dupǎ ce s-a ghiftuit, Saruak a adormit fǎrǎ sǎ pomeneascǎ nimic de plata datoratǎ laponilor. Olaf s-a prefǎcut cǎ adoarme şi el, convins cǎ uriaşul avea de gând sǎ-l omoare ca sǎ nu-şi plǎteascǎ datoria. Bǎiatul a luat un trunchi gros de lângǎ sobǎ, l-a aşezat in locul lui în pat şi l-a acoperit cu pǎtura. Apoi, s-a grǎbit sǎ se bage sub pat.
La miezul nopţii, uriaşul a intrat la bǎiat cu o secure în mânǎ. S-a apropiat de pat şi a lovit cu putere trunchiul de brad. Era convins cǎ-l omorâse pe Olaf. A doua zi de dimineaţǎ, Olaf s-a trezit şi s-a dus direct la uriaş. În ochii acestuia se putea citi o mare surprizǎ.
– Ai dormit bine în noaptea asta?
– Da, destul de bine, a rǎspuns bǎiatul, dar mi se pare cǎ aveţi ploşniţe în casǎ. Am avut impresia cǎ ceva m-a ciupit azi-noapte!
Uriaşul şi-a privit soţia cu subînţeles şi apoi a umplut un sac cu monezi de argint.
– Ar fi mai bine dacǎ mi-ai duce tu sacul pânǎ la lac, fiindcǎ nu m-am trezit de tot, a spus Olaf. Aşa îţi vei putea lua altarul de acolo, iar laponii vor fi liberi sǎ vâneze şi sǎ pescuiascǎ unde vor dori.
Saruak n-a îndrǎznit sǎ-l contrazicǎ pe bǎiat: îl credea atât de puternic încât i-a promis cǎ-şi va lua tǎlpǎşiţa de pe Muntele Mare şi cǎ nu se va mai întoarce niciodatǎ. De atunci, nimeni nu l-a mai vǎzut, iar Olaf a devenit cunoscut în toatǎ Laponia pentru isteţimea de care dǎduse dovadǎ în întrecerea cu uriaşul cel rǎu, mare şi prost.
Gânduri din fotoliu
Cu siguranţǎ, multora dintre voi povestea aceasta v-a amintit istorii asemǎnǎtoare, precum cea a lui David şi Goliat sau a lui Ulise, învingând ciclopul. Toate oglindesc marele adevǎr al proverbului : “Buturuga micǎ rǎstoarnǎ carul mare”. Ghiciţi cam cine ar fi buturuga şi cine, carul, în povestea noastrǎ, copii?
