Paul Cernat și Alexandru Matei, printr-un incitant schimb epistolar în revista Observator cultural, caută să înțeleagă cum și de ce, după 25 de ani de la prăbușirea regimului comunist în România, mediul intelectual este prada unui adevărat fanatism de dreapta, care îl face incapabil să sesizeze derapajele discursului și practicii politice.
Citiți, în exclusivitate, un fragment din volumul 25 de ani după. Alternative și provocări, apărut la Adenium, în colecția Headline.
„Dragă Paul,
Mi se pare SF că trăim în anul 2015, cînd îmi amintesc de prospecțiile douămiiste ale anilor ’80… Și totuși, lucrurile se schimbă mult mai lent decît pretind discursurile. În măsura în care stînga este un discurs, o narațiune care pretinde că vorbește despre realitate, am motive atît de adeziune, cît și de critică. Dar, ca să subscriu și eu la ceea ce se numește the locatedness of the theory, aș vrea să‑ți dau versiunea mea a „adeziunii la stînga”, una condiționată, desigur. I‑aș răspunde în acest text și lui Liviu Ornea, dacă nu te superi, care, ca orice intelectual „exact”, vrea definiții (și deci îl voi dezamăgi). Și aș lămuri și neadeziunea mea, deocamdată, la acest PSD care a pierdut alegerile.
Mi se pare, în primul rînd, că discuția despre „cît este PSD de stînga” poate fi încheiată, din experiența de pînă acum, repede. Politici neoliberale în economie au fost introduse din 1990, scrie Cornel Ban în cartea lui Dezvoltare și dependență, de la Tact, chiar dacă Ion Iliescu nu a fost poate adeptul lor necondiționat. Altminteri, a fost vorba fie despre gafe izolaționiste – ca aceea cu minerii –, fie despre o supunere fără prea multe discuții la presiunile organismelor financiare internaționale. Vorba lui Ban, stînga fesenistă de după 1990 a fost, de fapt, capitalist‑naționalistă: a încercat crearea unor „capitaliști” autohtoni, pe care între timp i‑am cunoscut. Dar nu pe acest subiect vreau să insist.
Din studiile de arhivă pe care le‑am făcut, din tot ceea ce am apucat să observ în ultimii ani citind texte din anii ’60, vorbind cu oameni care au avut atunci răspunderi (în televiziune), din tot ce discern eu în lumea în care trăiesc, cei care se numesc oameni de stînga în politica (și în politica culturală) românească au fost conservatori. E ca și cum ai spune că De Gaulle era de stînga pentru că era un etatist și lupta pentru solidarizare socială. Crezi că Ion Iliescu ascultă Edgar Varèse? Crezi că are un grăunte măcar de revoltă studențească ’68‑istă? Ce are Năstase de stînga? Dar Ponta?
Unde e în PSD stînga aia efervescentă, militantă, pe care unii de la CriticAtac o ilustrează? Sîntem condamnați la politicieni de stînga conservatori și burghezi, cărora le place opera. Eu aș vrea ceva mai mult, mai fără cravată.”
„Dragă Alex,
Intru direct în subiecte, că‑s multe… Revoluția din decembrie ’89 a „dezghețat”, știm cu toții, conflicte interinstituționale și clivaje sociale mai vechi, ținute sub capac în anii ceaușismului și greu de controlat ulterior, în condițiile disoluției autorității Statului și dată fiind timorarea unor instituții de forță aflate în curs de reinventare. Minus, poate, diversiunea teroriștilor, cam tot ce a urmat în 1990: manifestațiile din ianuarie‑februarie de la București, conflictele interetnice – manipulate de ambele părți – de la Tîrgu Mureș, cu victimizarea externă exclusivă a maghiarilor și victimizarea internă exclusivă a românilor, apoi creuzetul Pieței Universității, ale cărui dedesubturi au rămas pînă azi în ceață, tensiunile dintre intelectuali și muncitori (a căror etiologie nu a fost studiată convingător nici pînă azi), tentativele de pogrom împotriva romilor din cartierele Rahova și Ferentari (mineriada din iunie, prin „combaterea pegrei interlope” din Piața Universității) sau din județul Constanța (toamna lui 1990), toate acestea, Alex, îmi par, retrospectiv, pe cît de urîte, pe atît de firești în context. Repet, în condițiile societății românești de atunci. Că regimul Iliescu‑Năstase a fost o combinație între conservatorismul de stînga – cu cadrele aparatului de stat comunist din liniile doi și trei, plus supraviețuitorii vechii gărzi din anii ’40‑’50 – și neoliberalismul oligarhic, dezvoltat prin afaceri cu Statul și pe rețelele fostei Securități (inclusiv cele financiar‑bancare și ale comerțului exterior, gestionat integral de Securitate), e clar.
Cartea lui Cornel Ban, pe care am parcurs‑o între timp și eu, e într‑adevăr edificatoare în multe privințe. Putea fi altfel? Nu știu.”
Volumul este recomandat de revistele Observator cultural și Timpul.
