Atentatul asupra redacției Charlie Hebdo a generat la nivel global problematizări, dispute, analize desfășurate pe mai multe planuri. Fie că au fost plasate în aria libertății de exprimare (cu păreri împărțite referitoare la relația cauză-efect), a aspectelor legate de integrare și diversitate (cu toate dilemele legate de libertate și ordine) ori înscrise în modelul explicativ al conflictului dintre civilizații, opiniile prezentate în Je suis Charlie? îndeplinesc una dintre cele mai importante cerințe ale unui asemenea studiu sociopolitic: o argumentare solidă și pertinentă.
Printre colaboratorii volumului se numără Iulia Badea‑Guéritée (Courrier International), Radu Carp (Universitatea din București), Angelo Chielli (Universitatea „Aldo Moro”, Bari), Raymond Clarinard (Courrier International), Sabin Drăgulin (Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, București), Thierry de Montbrial (fondator și președinte al IFRI Paris), Alina Mungiu‑Pippidi (politolog, scriitor, jurnalist), Dan Pavel (filosof, scriitor, jurnalist, consultant politic) ș.a.
Iulia Badea‑Guéritée este jurnalistă franceză, responsabilă a versiunii românești a site‑ului voxeurop.eu și se ocupă de rubricile „România” și „Moldova” pentru Courrier International, unde este și animatoarea blogului personal. Lucrează la Paris din anul 2000, colaborând de‑a lungul timpului cu mai multe titluri din presa francofonă și românofonă. Membră a Asociației Jurnaliștilor Europeni, este deținătoarea Premiului „Louise Weiss” (2006) pentru cel mai bun jurnalist european. Este autoarea volumului Serendipity – Despre România, Europa și lume (2015).
Citiți, în continuare, un fragment din textul Tăcerea morților, de Iulia Badea‑Guéritée, publicat în volumul Je suis Charlie? Regândirea libertății în Europa multiculturală, coordonator Sorin Bocancea, Adenium, 2015
Între Franța și Kenya tăcerea și diferența sau mai degrabă urletele și indiferența nu au de străbătut decât câteva mii de ani de democrație. Un secol de rușine și câteva specii umane de dezolare. Stupoarea este atât de palpabilă, încât cu greu poate fi descrisă, iar tăcerea lor, a celor 147 de studenți uciși în masacrul perpetuat în superba Kenye, în numele Domnului, în ziua de 2 aprilie 2015, a devenit, amplificată de sufletele devenite cutii de rezonanță, un strigăt al disperării: dacă, după acel 7 ianuarie, care a devenit în câteva ore simbolul atacului terorist din redacția săptămânalului satiric Charlie Hebdo, luarea de poziție a liderilor lumii a depășit orice ne‑am fi putut imagina ca amploare, vociferare, dar și ipocrizie, reunind câteva zeci de lideri mondiali la Paris, plus alte câteva sute de mii de parizieni în stradă, după acest 2 aprilie din Kenya, în care un alt atac terorist, perpetuat de gruparea Al‑Shabaab, afiliată Al‑Qaeda, a pus capăt vieții a 147 de studenți creștini, absența de poziție, întocmai, ne aruncă subit în epoca de piatră. Oare Dumnezeu nu locuiește și acolo? Oare Parisul e mai important și „norocul” de a fi capitala Franței, și nu a Kenyei înseamnă totul? Oare rugăciunile creștinilor din Africa valorează mai puțin decât cele ale creștinilor de pe oricare alt continent decât, să zicem, Asia sau Africa? Oare suntem noi, europenii, sau noi, americanii, atât de plini de noi înșine încât tot ceea ce trece dincolo de limitele geografice ale continentelor noastre nu ne atinge, nu ne interesează? Se opresc la frontieră empatia, compasiunea, capacitatea de a realiza camusian că ceea ce se întâmplă, cu atât mai mult cu cât se întâmplă în numele unei valori în care credem, Dumnezeu, ne privește pe toți? Oare toată această indiferență se justifică doar prin faptul că printre acele victime nu se afla nici un european, nici un român, francez, american, german etc.? Ar fi monstruos să fie așa; și totuși nu am reușit să găsesc un argument plauzibil pentru a justifica nu atât lipsa de reacție, cât indiferența.
Din punctul de vedere al gestionării relațiilor umane, este adevărat că nu ne putem permite – nici nu am putea – să vibrăm la orice catastrofă, accident, crimă etc. Dar uman, într‑o săptămână care precedă sărbătoarea Paștelui, într‑o lume în care mesajele de empatie vin aproape pe bandă rulantă, oare nu ar fi fost normal să vedem un asemenea mesaj, o preocupare suplimentară din partea serviciilor europene pentru o amenințare ce a devenit deja globală? Mi‑e teamă să pun pariu, dar cred că, dacă printre acei creștini s‑ar fi aflat și un european sau un american, un evreu eventual, un personaj important, reacția ar fi fost alta. Este trist că vibrăm, ca ființe umane, mai mult la moartea a 12 persoane ucise la Paris decât la moartea a 147 de persoane ucise în Kenya.
Cifrele sunt cifre, până la urmă, însă noi, ca oameni, ar trebui să vibrăm la gesturi, la pasiuni, la credințe, și nu la monetizarea lor. Parisul înseamnă, dincolo de cifre, un simbol, uciderea unor jurnaliști înseamnă a pune botniță libertății de expresie.
