Volumul Țara ascunsă. Un ghid alternativ al României este un ghid turistic alternativ, perfect pentru cei care aleg să călătorească fără program și fără călăuze care să îi direcționeze în punctele turistice standard. Pentru că a călători e ca și cum ai răsfoi mai multe vieți, George Drăgan vă propune istorii învăluite în legendă, ale locurilor și oamenilor, de pe care scutură vălul trecerii timpului. Cei care preferă grădinile englezești, în care florile cresc libere, de parcă grădinarul ar fi tras la sorți unde să le planteze, vor savura această carte!
Descoperiți o țară de care nu sunteți conștienți. Începeți cu gara din Grindu, Ialomița, citind acest fragment din volumul apărut la Adenium.
Dincolo de timp: gara din Grindu, Ialomița
Nu s‑au pomenit vreodată turiști pe ulițele prăfuite ale comunei ialomițene Grindu, dar pentru asta nu pot fi acuzate nici administrația locală, nici politica de promovare a Ministerului Turismului și nici chiar starea jalnică a infrastructurii.
La drept vorbind, Grindu pare – și poate chiar este – un sat ca multe altele: aceleași case mici, pitite în curți cu salcâmi sau pomi fructiferi pricăjiți, aceeași biserică albă cu turlă de tablă, același miros de praf și de câmp, de zădărnicie, aceeași cârciumă tristă. Și cum niciunul dintre aceste sate nu se găsește în vreun ghid turistic, de ce ar sta lucrurile altfel cu Grindu? Ce să cauți, oricine ai fi, aici? Cât de plictisit trebuie să fii ca să ajungi la Grindu?
Nu e deci de mirare că nici cei mai binevoitori sau mai excentrici turiști – români ori străini – nu au în traseul vacanțelor acest sat pierdut în Bărăgan, undeva între Urziceni și Brăila.
Chiar și drumul ce duce la Grindu, un drum secundar ce se desparte la un moment dat de șoseaua Urziceni – Făurei, pare a se îndoi de rostul său. A se îndoi? Mai degrabă a‑l nega, dar fără vehemență, fără patos, ci cumva la întâmplare.
Indiferența lui e supremă, o sfidare batjocoritoare, împărtășită parcă și de cei câțiva vânzători de pepeni semănați pe marginea lui, la umbra plopilor, în zilele de vară.
Cui se gândesc ei să vândă marfa, sutele de pepeni adunați în grămezi verzi sau care le umplu căruțele, când pe aici nu trece nimeni? Ei ar putea sta, la fel de bine, sub plopii ca niște semne de exclamare tâmpă, și fără pepenii pe care oricum nu îi vând pentru că nu au cui. Pot sta acolo citind un ziar sau mâncând semințe, sau scobindu‑și sub unghii cu un briceag mic, sau, îndeletnicire preferată, privind în zare, în gol, fără să aștepte nimic. Ai putea fi tentat să îi bănuiești de vreo înțelepciune profundă, ca pe asceții indieni ce stau ani și ani nemișcați sub blitzurile aparatelor de fotografiat ale turiștilor amatori de iluminare, dar acești oameni nu îți vor spune pilde înțelepte și paradoxale, și nici nu încearcă să dovedească, cu apatia lor supremă, nimic.
Pe drumul spre Grindu, evidențele sunt desființate, iar rațiunea e făcută de rușine.
Dacă îi lași în urmă pe misterioșii vânzători de pepeni și ajungi în sat, vei descoperi că acesta este pe măsura drumului care îl leagă de lume. În aer plutește ceva ce ar putea trece ca nepăsare, lene sau luciditate profundă. Și totuși, nimic nu pare – nu este – excepțional aici; la cârciumă se aude muzica pe care o poți auzi și la Manasia, Grindași sau Ciulnița, pe ulițe vezi figuri ce pot fi întâlnite și în atâtea alte sate ale Bărăganului; casele, copacii, stâlpii de înaltă tensiune, praful mărturisesc aceeași banalitate ca în atâtea alte locuri… Pe scurt, acest loc nu are, aparent, nimic de oferit sau care să facă să merite drumul până aici.
Și totuși, Grindu este gazda unei atracții turistice pe care nu ne sfiim să o numim excepțională.
Este vorba de gara micii localități pierdute în câmpie, de cărămidă aproape vișinie, ca multe altele construite la începutul secolului trecut, astăzi dezafectată. La o primă vedere, nimic spectaculos nu pare a se întâmpla aici: în zilele de vară, greierii țârâie în iarba înaltă care a năpădit liniile de cale ferată ca în oricare alt loc; în zilele ploioase de toamnă, apa de ploaie se scurge prin burlanele ruginite pe asfaltul crăpat ca oriunde altundeva prin alte burlane ruginite; un câine mort în vreun tufiș răspândește aceeași duhoare ca oricare alt câine mort în oricare alt tufiș. Totul pare, așadar, la fel ca oriunde altundeva, poate chiar suspect de similar, suspect de obișnuit, un loc care, asemenea unor oameni dubioși, încearcă din răsputeri să nu iasă în evidență prin nimic, să nu atragă atenția. Ceea ce face însă gara din Grindu un loc excepțional este dincolo de ceea ce se petrece aici – micile ei întâmplări putând fi regăsite, după cum am spus, în alte mii de locuri –, este vorba, mai exact, de ce nu se întâmplă în gara din Grindu. Căci, deși nimic nu îi pare diferit aici, vizitatorul improbabil este cuprins negreșit de un soi de neliniște, un fel de sictir, o stare tulburătoare și totuși în cele din urmă plăcută, aparent inexplicabilă și pe care nu a mai încercat‑o nicăieri, niciodată.
Căci acolo, pur și simplu, timpul nu trece. A nu se înțelege că timpul s‑a oprit, la gara din Grindu, și nu s‑a mai urnit de aici, ca un tren care ar refuza să ajungă la destinație; mai mult decât atât, în acest loc timpul nu există, este exclus din realitate. Și pentru că nu există, ești copleșit de acea senzație stranie, șocantă, inefabilă: odată cu timpul, identitatea țesută zi de zi, construită cu migală poate la întâmplare, se destramă. Ești cuprins categoric de sentimentul – sau, poate, conștiința – că nu (mai) ești cel ce credeai că ești. Griji, preocupări, realizări și toate vălurile, știute ori neștiute, ale identității se estompează până la dispariție – iar tu te arăți a fi altceva. Nu mai ești, deodată, un doctor reumatolog renumit, să zicem, sau un banal funcționar, un muncitor la fabrica de produse lactate din Fetești, un pensionar din Frankfurt sau un student din Manchester, sau orice altceva vei fi fost, nu mai ești o soție sau un văduv, un amator de muzică populară sau un cititor de ziare tabloid, nu mai ești cel pe care îl știu prietenii, copiii sau părinții tăi, nici măcar cel pe care crezi că îl știi tu însuți; ești redus la esențial. Asta poate părea, mai ales la început, nimic – de aici starea de panică, nedumerire sau groază, după caz, pe care cei trecuți prin gara de la Grindu au acuzat‑o. Apoi, dacă putem vorbi de un „apoi” într‑un asemenea loc, când spaima inițială va fi trecut, te liniștești; un fel de confort sufletesc de ordin superior te cuprinde, o pace, o împăcare, o indiferență absolută, perfect lucidă și, uneori, vag amuzată.
Nu este de mirare că ghidurile turistice nu pomenesc gara din Grindu și nu descriu, cu emfaza lor seducătoare, senzațiile ce pot fi trăite aici. Căci, dincolo de faptul că locul este cvasinecunoscut, pur și simplu nu poți descrie stările pe care le trăiești aici, dacă verbul „a trăi”, în accepțiunea lui curentă, este potrivit în context… Unii au comparat această experiență cu moartea clinică – dar ce om, în moarte clinică fiind, poate auzi ciripitul păsărilor sau poate trage din țigară? Alții au vorbit de extaz, ca acela al sfinților răpiți cu duhul „la Cer” și eliberați astfel de constrângerile trupului, un extaz al spațiului eliberat de temporalitate – dar poți bea bere sau transpira în extaz? S‑au încercat, de asemenea, paralele cu experiențe procurate de substanțe sau ceremonii halucinogene de tip șamanist – să fim serioși, suntem totuși în județul Ialomița!
În jurul gării din Grindu circulă mai multe legende locale, care se referă fie la cauza anulării temporalității în acest loc, fie la dezafectarea ei, survenită la finalul anilor ’80.
Câțiva bătrâni vorbesc, astfel, de o întâmplare petrecută la începutul celui de‑al Doilea Război Mondial, prin 1941, după unii, ori spre sfârșitul acestuia, în 1944, după alții.
Însă, indiferent de an, povestea este aceeași, și pe seama ei este pusă vraja locului: este vorba de un tren cu deportați evrei care ar fi oprit aici, în drumul său spre lagărele din Transnistria, după unii, sau, după alții, din sudul Basarabiei spre Auschwitz. Când a tras la peron, într‑o după‑amiază toridă de iulie, părea un obișnuit tren de marfă, care ar fi transportat grâne sau animale pentru front. Faptul că era păzit de un pluton de soldați nu era deloc neobișnuit pentru vremea de război prin care treceau țara și lumea. Tocmai datorită soldaților, care erau nemți, s‑au strâns copiii în gară – căci nemții le dădeau uneori ciocolată și își făceau poze cu ei. De astă dată, însă, nemții erau mai puțin prietenoși și, prin strigăte scurte și gesturi hotărâte, i‑au îndemnat pe copii să nu se apropie și să plece. Dar, fascinați de uniforme și arme, ei s‑au dat doar câțiva pași înapoi și au rămas pe peron privind cu ochi mari și lacomi pistoalele automate, căștile de oțel, cizmele lucioase. Acolo i‑a ajuns, încet‑încet, mirosul. Nu bătea vântul și mirosul – duhoarea, mai bine zis – ce se scurgea printre crăpăturile scândurilor vagoanelor plutea în aerul nemișcat ca o ceață peste un câmp. Duhoarea s‑a întins pe peron, s‑a lăbărțat peste gară, a învelit, ca un giulgiu nevăzut, clădirea de cărămidă vișinie, copacii cu frunzișul încremenit, cișmeaua din care apa susura speriată și copiii adunați ciopor la umbra unui castan.
Ei au adulmecat‑o la început mirați, cu neîncredere parcă, dar, pe măsură ce li se prelingea pe haine, chipuri și trupuri și le pătrundea înăuntru, uimirea se transforma în altceva. Copii de la țară fiind, erau familiarizați cu mirosul de mortăciune – al unui câine mort într‑un șanț, al unei păsări moarte sub niște tufișuri, al unei pisici moarte într‑un șopron – și așa ceva nu avea puterea să îi sperie. Însă mirosul acesta nu numai că era mai puternic, ca al unui câmp acoperit cât vezi cu ochii de mortăciuni, ci era și un miros nou, al unei altfel de morți. Ar fi vrut să fugă, dar nu puteau, de parcă duhoarea ori groaza îi legase ca o vrajă, sau îi paralizase ca un gaz de luptă. Au amuțit și, în tăcerea absolută, dinspre vagoane a venit la ei, pe urmele duhorii, zgomotul – ceva între șopocăit, viermuială, colcăială și fojgăială –, amestec șoptit de gemete și scâncete și icnete, împletite toate într‑un vaier nedefinit. Probabil că mirosul și zgomotul, intrând pe fereastra deschisă a biroului său, l‑au scos pe impiegat afară. Era palid și transpirat și fuma. A stat o vreme privind înmărmurit trenul, cu țigara din care uita să mai tragă arzând între degete, apoi i‑a văzut pe copii și i‑a îndemnat, răgușit și în șoaptă, să plece de acolo. Dar ei nu puteau să se urnească din loc, iar impiegatul nu a mai zis nimic. Mai degrabă decât zgomotul, mirosul i‑a adus la gară pe ceilalți. A ieșit din gară, ca un om care tocmai a venit cu trenul, și a luat‑o încet, fără grabă, pe ulițe. A cutreierat temeinic tot satul, din casă în casă, din curte în curte, de la primărie la biserică, asemenea unui perceptor de taxe care nu uită pe nimeni. I‑a strâns pe mulți la gară, i‑a luat de la cârciumă, de prin curți, de pe la porți; de la fierărie, de la cizmărie, de la băcănie, până și de la moara lui Ciolca, din capul satului, sau de pe câmp, atunci când a ieșit din sat. S‑au strâns pe rând, câte unul, câte trei, nedumeriți, bărbați și femei deopotrivă, jandarmul, primarul, părintele Ion, chiar și fata boierului, aflată în vacanță la conac. Văzând atâta puhoi de lume la peron, soldații au ieșit din amorțeală și, cuprinși de o nervozitate cu greu stăpânită, le strigau în nemțește cuvinte din care ei nu înțelegeau decât nein, nein, dar chiar și așa pricepeau ce vor să le zică, să nu se apropie, adică. Unii l‑au întrebat pe impiegat ce e cu acel tren în gara lor, dar nici el nu știa mare lucru și le‑a răspuns că avusese loc un accident, undeva, pe traseul liniei ferate și că acea garnitură trebuia să aștepte aici ca reparațiile să fie duse la bun sfârșit pentru a putea pleca în drumul său. „Și ce duce trenul ăsta?”, au întrebat niște femei mai îndrăznețe, căci bărbații amuțiseră de teamă; sau poate ei știau ce duce, fără ca totuși să aibă curajul de a pricepe. Singurul răspuns pe care l‑au primit a fost tânguirea abia auzită care răzbătea dinspre vagoane – au rămas cu toții nemișcați, încercând să deslușească vorbele–, dar, deși erau într‑o limbă străină, de care învățătorul a spus că nu e nici franceză, nici rusă, iar un veteran din celălalt război a zis că nu‑i nici nemțește, încet‑încet le‑au priceput rostul, din felul în care curgeau și se împleteau: era graiul universal al rugăciunii celor deznădăjduiți, litania durerii și a neputinței de a înțelege a celor părăsiți și, înfiorați de această rugăciune necunoscută și în același timp familiară, unul câte unul s‑au lăsat în genunchi pe asfaltul peronului însoțind‑o cu tăcerea lor. Pentru ce se rugau misterioșii călători ai acelui tren? Nimeni nu a căutat înțelesul, în acea după‑amiază de iulie, dar mai apoi părintele avea să spună, mai mult în șoaptă, că era o rugăciune evreiască, așa cum se rugau cei din neamul lui Israel în lungul drum către Țara Făgăduinței sau la apa Babilonului, când au fost duși în robie. Se rugau ei, poate, ca Dumnezeu să le curme suferința? Să oprească timpul, trecerea?