Lucrarea abordează cele mai relevante manifestări ale modernismului literar interbelic, propunând spre analiză reprezentanți ai poeziei (George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Tudor Arghezi), ai prozei (Anton Holban, Camil Petrescu, Max Blecher, Mircea Eliade), tendințele și mișcările coagulate în jurul marilor reviste interbelice (Sburătorul, Contimporanul, 75 H.P., Integral). Volumul se adresează elevilor de liceu care doresc să-și aprofundeze cunoștințele referitoare la una dintre cele mai importante vârste literare românești, mizând și pe redescoperirea cititorului avizat, dornic să-și susțină punctele de vedere, să-și modeleze gustul estetic și să descopere modele, ierarhii, valori.
Fragmente din Literatura modernistă:
„Cultura unui adolescent este direct relaționată cu formarea lui spirituală. De orizontul lui informativ, psihosocial și emoțional depinde felul în care acesta se va integra și se va raporta la societatea contemporană, iar literatura, ca reflectare a vieții, constituie o oportunitate și un mijloc de autoexplorare, interogare și descoperire, dincolo de plăcerea estetică pe care o implică actul lecturii.”
„O particularitate a poeziei moderne interbelice românești este că, dincolo de opțiunea deliberată pentru formula modernismului sau a tradiționalismului, creatorii dezvoltă adevărate sisteme poetice care vor polariza câmpuri de tensiuni semantice și formale ce vor influența și lirica actuală. Gândirea poetică românească, deductibilă din opera unor poeți precum Bacovia, Arghezi, Blaga sau Barbu, se particularizează în varietatea și complexitatea metodelor poetice propuse.”
„Studiind fenomenul modernismului din punct de vedere diacronic, ajungem la concluzia că simbolismul a avut o importanță istorică deosebită și ca reprezentare de sine în opera unor mari creatori, dar și ca efecte pe termen lung. El a erodat adânc formulele poeticului clasic prin impunerea sugestiei și vagului în locul declamativului și logicii discursive, prin echivalarea poeziei cu liricul și prin validarea versului liber. Aceste principii determină o nouă selecție în ceea ce privește semnificatul, dar și semnificantul, observându‑se chiar o modificare a raportului dintre cele două elemente și oferind astfel o înțelegere modernă a semnului artistic. Renunțând la dezideratul de a transmite idei, poetul simbolist a modificat rolul semnificatului pe care îl omogenizează în relația cu semnificantul, căci noul ideal este de a declanșa lectorului stări interioare, poezia devenind practic o provocare.”
„În contextul liricii interbelice asistăm nu doar la o conștientizare a actului poetic, la o transmutare a sa în sfera conștiinței și voinței creatoare, ci și la o diversificare a concepțiilor, mediate fie de formație, fie de filiația cu universalul sau de resorturile intime ale propriilor individualități. Arghezi, Blaga, Barbu devin astfel trei fețe distincte ale Creatorului modern, original, iar textele lor cu caracter programatic – trei moduri de a ființa în lumea eternă a Creației.”
„Dacă Arghezi se formase în plin context simbolist, iar Barbu într‑o atmosferă parnasiană, Blaga este profund îndatorat culturii germane, care în acea vreme se îndrepta, în procesul de căutare a noului, spre expresionism. Din această cauză, primele scrieri ale poetului tăcerii – poezii, aforisme și eseuri – conțin, în mod direct sau implicit, mărturii ale adeziunii la unele din tezele fundamentale ale expresionismului.”
„Poetul Blaga, prin aspirația sa către absolut, prin exprimarea trăirii intense, prin ecourile filosofiei lui Nietzsche, prin neliniștea metafizică se îndreaptă către «stihial» și «elementar», redescoperind totodată universuri arhaice și forme primitive în armonie cu intensitatea stărilor afective. Este calea expresionistă de pătrundere în esența lucrurilor, căci artistul expresionist, așa cum considera și Kasimir Edschmid, nu reproduce niciodată natura, ci o interiorizează, poetul devenind un centru capabil să trăiască începutul și să‑și asimileze cosmosul. El nu vede, el privește, nu redă, ci trăiește și creează din nou. Realitatea devine expresia unei stări interioare descătușate, iar spațiul va fi practic cel al unei geografii personale.”
„Și la nivel stilistic, modernismul interbelic românesc a impus câteva substiluri, câteva timbre distincte, care, prin raportare la context, și‑au definitivat amprenta unică și inconfundabilă.”
