Interviu cu Mihai Vacariu, autorul cărții „Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei” ce va apărea în curând la Editura Adenium.
Editura Adenium: De unde, domnule Mihai Vacariu, a apărut această pasiune profundă pentru regizorul rus Andrei Tarkovski?
Mihai Vacariu: Așa cum menționez chiar la începutul eseului meu, încă de pe vremea lui Ceaușescu, cam în timpul liceului, cred, cineva mi-a povestit despre filmul Călăuza, chiar despre scena în care eroul, imediat după ce a intrat în Zonă, se întinde pe iarbă și le spune celorlalți doi însoțitori: „Ce liniște! Ascultați liniștea!”. În film, e puțin diferit de ceea ce spune Călăuza, însă cel mai important a fost că această expresie, „Să asculți liniștea!”, m-a captivat. Coroborat cu faptul că în acea perioadă nu prea existau tentații sau alternative, cel puțin în privința filmelor, am dorit cu ardoare să văd acest film. Și, evident, așteptările mele nu au fost înșelate.
E.A.: Cum vă puteţi explica faptul că, deşi a trăit şi creat într-o perioadă incompatibilă cu gândirea şi creaţia libere, filmele sale au putut fi realizate şi au supravieţuit vremii?
M.V.: Este un fel de paradox, la prima vedere. În ciuda cenzurii draconice din acea perioadă, totuși, au fost realizate filme excepționale, și nu doar în URSS, ci și în alte părți. Totuși, filmul lui Tarkovski Andrei Rubliov a stat mai bine de cinci ani pe raft, fără să fie difuzat. Abia după moartea lui Stalin, dacă nu mă înșel, a fost difuzat în sălile de cinema, însă, ca și în România, erau tot felul de săli obscure, iar filmele de acest gen erau difuzate doar o singură dată pe săptămână. Trebuia să ai noroc cumva ca să afli de acest gen de evenimente.
E.A.: Erau vizionate filmele lui Tarkovski în acea perioadă?
M.V.: Fără îndoială. Sălile erau întotdeauna pline. Știți, ca și cărțile bune (care se publicau rar și se dădeau „pe sub mână” sau „la pachet”), proiecția filmelor lui Tarkovski constituia un eveniment cultural deosebit, pentru o anumită categorie de public. Și ca să răspund la a doua parte a întrebării, cred că artiștii mari pot crea în orice perioadă și pot învinge orice dificultăți (sau aproape orice) pentru a spune lumii ce au de spus.
E.A.: Cum pot fi receptate filmele lui Tarkovski de un public venind din afara graniţelor sovietice și, în general, a gulagului comunist?
M.V.: Orice operă de artă poate fi receptată în contextul în care a fost creată sau în alt spațiu și timp. Sunt două modalități total diferite de a recepta o operă de artă, însă ambele utile, interesante și autentice. Contemplarea unui tablou, ascultarea unei simfonii, vizionarea unui film pot fi realizate în condiții total diferite de contextul în care au fost create, chiar fără să-l cunoaștem. Însă, pe de altă parte, contextul poate schimba în mod fundamental perspectiva de receptare a creației artistice. De exemplu, filmele lui Tarkovski: ce diferență a fost să vizionez Călăuza în Australia (unde am locuit o vreme) și să vezi filmul în timpul comunismului, chiar în perioada de apogeu a dictaturii ceaușiste! În acele condiții de restriște, în care nu aveam acces la cel mai elementar drept al omului, libertatea, un astfel de eveniment căpăta conotații cu totul deosebite. Orice scenă, simbol și dialog erau receptate în mod amplificat. Nu aș reuși, oricât aș încerca acum să am aceleași trăiri și senzații ca atunci când am văzut filmul în perioada comunistă. Există totuși ceva care poate fi reînviat: vigoarea cu care trăiam orice experiență estetică. Această vigoare a trăirii unei opere de artă transcende timpul și spațiul. Noi, modernii (sau postmodernii), trebuie doar să ne reamintim acest mod de receptare a artei. Nu prea mai avem timp de asta, din păcate.
E.A.: Credeți ca Tarkovski are un echivalent în spaţiul cultural românesc, pentru aceeaşi perioadă istorică în care a creat el?
M.V.: Nu știu, nu pot să mă pronunț. Filme românești bune s-au creat în acea perioadă și nu vreau să dau nume, ca să nu fac discriminări nedrepte. Să fie clar: nu sunt critic de film, iar cartea nu este un eseu despre teoria filmului sau o analiză critică a filmelor lui Tarkovski. Sunt sute de cărți în lumea asta despre regizorul rus, și unele chiar foarte bune. Nu aș fi avut să spun prea multe în plus față de ce s-a spus la nivelul interpretării filmelor sale. Eu am dorit mai mult să scriu o poveste despre cum am reușit să supraviețuiesc spiritual în acele vremuri și ce învățăminte s-ar putea trage din acea experiență în lumea noastră de azi.
E.A.: Cât de actual şi uşor de receptat este Tarkovski în rândul tinerilor cinefili de astăzi, care, din fericire, nu au cunoscut reprimarea impusă de regimul comunist?
M.V.: Cunosc destui tineri care s-au născut după acea perioadă și care îndrăgesc filmele lui Tarkovski. Așa cum menționam mai devreme, ca orice operă de artă veritabilă, arta sa poate fi înțeleasă, receptată și iubită dincolo de vremuri, pentru că încorporează ceea ce unii dintre noi numim „Universalul”. Cartea mea sper să îi ajute doar să reconstruiască o anumită experiență particulară de receptare a artei lui Tarkovski, să le ofere o nouă perspectivă a întregului fenomen: vizionare, receptare, înțelegere, participare și, de ce nu, cunoaștere de sine.
E.A.: În câteva cuvinte, cum ați descrie cartea dumneavoastră?
M.V.: Un manifest pentru reîntoarcerea individului către ceea ce face parte în mod fundamental din natura noastră: cultură, adică spiritualitate.
E.A.: Următoarea dumneavoastră carte?
M.V.: Lucrez la o carte despre Dostoievski. Așa, ca titlu provizoriu, mă gândesc la Viața mea. Lumea lui Dostoievski. Ca și în cazul eseului despre Tarkovski, nu este propriu-zis o carte despre operele dostoievskiene, ci un fel de dialog imaginar cu un alter-ego despre oameni, evenimente, probleme fundamentale, cred eu, ale timpurilor noastre amestecate cu „adevărurile” unuia dintre cei mai mari scriitori din toate timpurile, Dostoievski.
Au consemnat: Gabriel Cheşcu și Iustinian Popa