Îndrăgostit de Tarkovski este o carte scrisă la superlativ, despre cum poezia și geniul filmelor tarkovskiene au devenit poveste de dragoste, sens și stil de viață, într-o Românie comunistă unde libertatea de gândire se încadra la categoria „delictele golanilor”. Rezistență și eliberare prin artă – legitimație valabilă pe viață. Mihai Vacariu – un cinefil al calităţii, un trăitor al artei – pătrunde în labirinturile operei poetului-regizor, demonstrând că Fericirea constă în a trăi arta ca pe o rugăciune, în a nu te grăbi să trăieşti, ci în a te bucura să zideşti.
Mihai Vacariu: „Acest eseu este o narațiune despre cum am vizionat, simțit și trăit filmele lui Andrei Tarkovski, în special în perioada comunistă, dar nu numai. Este o poveste despre cum am reușit în acele vremuri să ajung la un acord între ființa mea și realitatea exterioară, la o modalitate de a simți că trăiesc autentic, de a-mi da un sens vieții, adică de a-mi afla fericirea.”
Sorin Lavric: „Îl invidiez pe Mihai Vacariu pentru gradul de încordare cu care a gustat filmele lui Tarkovski. Mai rar o trăire atât de dăruită în materie de percepere a artei. De fapt, cuvinte precum «percepere» sau «gustare» nu au putinţa de a surprinde tensiunea sub care autorul a privit peliculele regizorului rus.
Mai potrivit ar fi să vorbesc de devoţiune religioasă sau de abandon mistic. La capătul abandonului, Vacariu s-a ales cu o bucurie bizară, aceea de a simţi că arta poate fi o cale spre mântuire. Cartea Îndrăgostit de Tarkovski e chiar dovada acestei bucurii. Mai precis, e mărturisirea revelaţiilor de care a avut parte stând cu ochii lipiţi de ecranul cinematografului. Volumul e un soi de jurnal în care spovedania e însoţită de încercarea de a înţelege logic ce i se întâmplă, de aici alura dedublată a volumului: pe de o parte, descrierea în detaliu a experienţei cinefile, pe de alta analiza experienţei cu ajutorul unor distincţii hermeneutice. E ca într-o scară ascendentă în care Mihai Vacariu trece de la emoţia psihologică provocată de filme la degustarea lor estetică, pentru ca apoi să urce la sensul lor hermeneutic, spre a culmina pînă la urmă într-un tâlc religios.” Citiți recenzia în revista România Literară.
