Metaficțiunea contemporană: dublă lectură a romanului românesc și spaniol
de Anamaria Blanaru, Adenium, 2014
Două spații literare: cel românesc și cel spaniol. Două planuri de abordare: teoretic și hermeneutic. Același element de referință: metaficțiunea. Un studiu semnat de Anamaria Blanaru care vizează o cercetare complexă a metaficțiunii, o privire critică asupra polemicilor în care a fost abordat acest subiect.
Lucrarea de faţă are în vedere un studiu complex, încadrat în aria teoriei literare, asupra unui aspect literar problematizat în literatura de specialitate contemporană: metaficţiunea. Premisa acestui studiu are în vedere o contribuţie inovativă în cadrul teoriei literare româneşti, demonstrarea faptului că putem vorbi de o poetică a metaficţiunii, aplicabilă în spaţii literare şi istorice distincte. A doua parte a studiului demonstrează aplicabilitatea coordonatelor metaficţiunii ca poetică prin selecţia unor scriitori din două spaţii literare distincte, pe o perioadă temporală începând cu anul 1970 și până în prezent, pornind de la o serie de puncte comune care permit corespondenţa şi analiza comparativă.
Motivaţia principală a cercetării prezente are în vedere faptul că literatura română nu dispune în momentul prezent de un studiu integral consacrat metaficţiunii, lipsind atât studiile teoretice care să vizeze exclusiv o poetică a metaficţiunii, cât şi cele care să cuprindă receptarea critică exclusivă a prozelor metaficţionale apărute în ultimii
ani. Termenul „metaficţiune” apare menţionat izolat în studiile generale româneşti consacrate în special postmodernismului, cu precădere axate pe scriitorii anilor ’70‑’80. În acelaşi timp, critica literară românească a receptat negativ, în mare parte dintre studii, prozele în care predomină tehnici narative metaficţionale, din cauza reflexivităţii accentuate a textului, pe care au interpretat‑o abstractă şi au asociat‑o cu o cauză a privării cititorului de adevărata proză în care primează epicul, şi nu tehnica.
Fragment:
„Frumoasa fără corp este un roman al scrisului şi al vieţii, al întrepătrunderii dintre fragmente de eseu despre rolul scrisului şi trama romanescă, populată de personaje care‑şi trăiesc destinele la fel de fragmentar ca şi materia scripturală care le redă. Titlul romanului îşi găseşte explicaţia luând în considerare cele două axe către care se îndreaptă viziunea lui Gheorghe Crăciun. În Mecanica fluidului va spune despre literatură că „ea îi pune omului în faţă frumosul, frumuseţea, dar nu‑i va putea arăta niciodată realitatea acelei frumuseţi care nu poate fi îmbrăţişată, ci numai privită”. De la corporalitatea absentă a literaturii se trece către decorporalizarea umanului, către „iluzia frumoasei fără corp”, într‑o descriere lirică (făcând trimitere intertextual la „frumoasa fără corp” eminesciană):
fecioara stă culcată în braţele lui, dar el nu simte nimic, nici greutatea, nici apăsarea
dulce şi fierbinte a trupului ei femeiesc (…) încearcă iar şi iar s‑o sărute, dar umerii ei,
gura ei nu există. Se repede să‑şi înnoade braţele în jurul mijlocului ei subţire, dar el cuprinde
mereu numai aer. Numai aerul trupului ei, aerul amăgirii (Crăciun, 1993, p. 306).”
