Sursa: Anișoara Bradea, „Emigrant în patrie”, Tribuna, nr. 271, 2013.
Personalitatea multiplă a lui Mircea Daneliuc își dezvăluie noi fațete în cartea de Convorbiri realizată de Alexandru Petria şi apărută recent la editura Adenium. Cunoscut publicului mai ales ca regizor al unor producții de succes, cum ar fi: Glissando, A 11-a Poruncă, Patul Conjugal, Senatorul melcilor, Marilena, ca să enumăr doar câteva, sau ca actor și deasemenea scenarist pentru aproape toate filmele sale, Mircea Daneliuc este și un scriitor prolific, calitate despre care se vorbește mai puțin, deși a dat literaturii române scrieri valoroase din genurile: roman, proză scurtă, teatru, nuvelă. Printre titlurile cele mai vehiculate se regăsesc: Pisica ruptă– roman 1997, Marilene– roman 1999, Apa din cizme– roman 2000, Petru și Pavel– roman 2003 sau recentul Ca un grătar de mici.
Cartea – Convorbiri cu Mircea Daneliuc, autor Alexandru Petria – se citește repede, mâncând paginile una după alta, dintr-o curiozitate bine întreținută pe tot parcursul ei. Anume aceea de a afla dacă felina se lasă ori nu îmblânzită de către dresor. Și nu se lasă, dar rezultă un spectacol pentru cititor, care are prilejul de a urmări în arenă dese momente încărcate de tensiune. Încă de la începutul discuției regizorul se declară un emigrant, deși nu a depășit teritorial granițele patriei sale, după cum precizează: mă aflu statornic în frumoasa noastră capitală. Lămurirea adusă intervievatorului creează deja o primă barieră de comunicare: Emigraţia este operă, domnul meu. Lumea se înşală, crede că ar fi o distanţare de patrie făcută neapărat cu pantofii. Ea nefiind decât o chestiune de inimă… îndulcită totuși cu un dram de bunăvoință, strecurată la finele unei averizări: Nu mă mai căutați; vorbesc cu cine vreau eu, acuma cu dvs. Cărțile de interviuri au devenit şi la noi din ce în ce mai numeroase în ultima perioadă, succesul de public convingând tot mai multe personalități, din diverse domenii ale vieții culturale și artistice, să se lase chestionate, să-și răscolească prin biografii, în căutarea secretelor bine păstrate. Detaliile privind latura personală sunt cele mai căutate în acest gen de scriere (uneori în detrimentul schimbului de idei, ce s-ar putea dovedi nu mai puțin captivant), iar Alexandru Petria, cunoscând foarte bine această preferință a citorului, încearcă din răsputeri să-l scoată pe Mircea Daneliuc din haina rigidă, scorțoasă, de regizor, povocându-l aproape la tot pasul, încercând alunecarea în uman, în intimitate. Iată doar câteva exemple: Vorbiți-mi despre copilărie./ – Ce-ați vrea să știți? Credeți că interesează pe cineva?; Cum este Mircea Daneliuc văzut de Mircea Daneliuc?/ – Nu pot să intru în capcana asta. Sunt om bătrân.; Aveați vreo poreclă? Dar părinții cum vă spuneau?/ – N-am avut. Mi se spunea: mă!; Și fetele când au apărut apăsat?/- Prima, la cinci ani, o Marilenă, vezi cartea, iar celelalte, eșalonat, cât apucam să mă ridic de la podea din iubiri, pentru a adăuga, surprins că a permis apropierea: Cum am alunecat în discuția asta?, ba chiar ironic, atunci când întrebările de natură privată se înmulțesc insistent: Bag samă că discuția profesională s-a încheiat.... Cât privește subiectul femei, se dovedeşte a fi cu adevărat un teren minat. Zadarnice sunt tentativele, aluziile, capcanele, speranțele nutrite de Alexandru Petria privind stoarcerea spectaculosului dintr-o astfel de discuție, regizorul vigilent respinge toate asalturile. Ca o concluzie la insistențele intervievatorului poate sta următorul paragraf: Femeile din viața mea au fost una singură. Ca să nu ne batem cuie în talpă fără folos. E drept că am mai cunoscut un număr absolut limitat, fără să primesc ajutor sau aruncarea aceea în sus necesară în artă. (…) Le datorez în bună măsură atât cât am reușit să le înțeleg și să-mi construiesc scenele de cuplu sau de amor în filme și cărți. Dar răceala cu care vorbește despre femeile din viața sa dispare ca prin farmec atunci când intervine scriitorul, talentul de narator, pentru că doar literatură putem numi frumusețea unei astfel de relatări: Daneliuc o iubea pe R. ca la balamuc. O iubea de se tăvălea în drum. Asta, pentru că acumulase un sac de frustrări, nu i s-a mărturisit niciodată, n-avea curajul. Avea, în schimb, bicicleta Carpați și sub aripa din față scrijelise cu o sulă numele sfânt al lui R. Cu cuiul nu s-a putut. Acolo a și ruginit mai întâi… Citind cartea veți vedea, desigur, că regizorul nu rămâne prea mult în acestă zonă, o glumă, o nemulțumire privind întrebarea adresată, îl fac să revină repede la ariceala binecunoscută.
Admiratorii operei lui Daneliuc vor găsi în acest dialog ample referiri la turnarea filmelor sau la scrierea cărților, deși toate aceste informații sunt născute cu forcepsul, Al. Petria având un partener de discuții extrem de dificil, chiar se plânge la un moment dat de stilul expeditiv al răspunsurilor primite: Azi scoateți din gură cuvintele mai anevoie ca un zgârcit banii din buzunar… Remarcă ce pare totuși a-l îmblânzi pe regizor, încă neobișnuit cu ideea de a-și face publice cele mai intime amintiri: Oricâtă bunăvoință aș avea, amintirile nu pot fi comunicate. Ele trăiesc într-un spațiu interior, privilegiat şi al meu. De îndată ce sunt scoase, devin în fapte. Apar seci, ofilite, chiar dacă uneori posedă umor. Cu toate că emigrarea simbolică, la care s-a autocondamnat, e formă de protest împotriva celor care i-au cenzurat producțiile sau au împiedicat promovarea lor, regizorul evită să nominalizeze sau să cadă în tentația de a acuza: De ce vă feriți tot timpul să dați nume?/- Ca să nu se jegoșească discuția. Revenirea la unul dintre filmele sale de referință, Glissando, provoacă un răspuns acid, generat de un cuvânt aparent banal inclus în întrebare: Am pus în discuție Glissando. Ce e acest fim pentru rebelul Mircea Daneliuc?/ – Ce rebel? Nu mă consider deloc un rebel. Alții mă consideră. Nu fac decât să-mi pipăi ciclic osul spinal ca să mă asigur că încă îl am. Sigur, dată fiind concepția generală despre capul care se pleacă și la câte supărări am produs, par foarte rebel. Astfel de reacții, frecvente, nu fac decât să crească interesul cititorului, grație acestor ciocniri dialogul nu devine niciodată plictisitor. Câteva fraze culese din răspunsurile lui Mircea Daneliuc, pot deveni, așa scoase din context, adevărate cugetări: un scriitor fără lume e mai rău ca unul fără de stil, preferi să te uiţi la televizor; Cenzura nu-i pragul perfect, ci o apă fetidă, verzuie, mucioasă în care e nevoie să te scufunzi îngreţoşat şi să înoţi jos, la fund, până găseşti spărtura pe undeva; nu există scriitor mare care să nu ascundă un cineast, chiar nemanifestat, dar şi invers sau: Singurătatea e un lucru bun, iei cunoștință de tine. Numai singurătatea e creativă. Autoexilatul Mircea Daneliuc se lasă totuși convins spre a-și poza sie însuși, pentru un portret în cuvinte: Îmi privesc chipul de efeb în oglindă şi simt ceva ca o inimă de student. Din când în când mă înghimpă să mănânc sănătos la cantină, deşi sunt plin şi de alte dorinţe bizare. Îmi place carnea de cal. Îmi place vaca germană. Îmi plac seminţiile holandă, massai şi americană, pentru că ne-au îndreptat din vechime rătăciri şi greşeli. M-am născut prea devreme. M-am născut prea târziu. Mi-ar fi plăcut, mă gândesc, să fi trăit în epoca lui Pazvante, zis Chiorul. L-aş fi înţeles. Neavând încotro, filmez şi scriu mai lesne ca mulţi. Sunt monstrul din Praga. Îndrăgesc cârtitori întristaţi şi aş face ca Moise. Plimba-i-aş patruzeci de ani într-o pustie cât două judeţe, ademenindu-i la laudaţii cu pişcoturi sărate şi bere călâie, până s-ar naşte generaţii mai răsărite. Căci spune Ioan: unul va fi Semănătorul şi altul Secerătorul. Mama vrea să declar că Semănătorul sunt eu. Practic sporturi extreme. Dau la păstrăv cu muşte.
Am schițat în doar câteva fraze cuprinsul unei scrieri captivante, care mie mi-a provocat o mare surpriză, descoperind o altă față a unei personalități voit inabordabile, Mircea Daneliuc, un ghețar amenințat să se topească sub valul, nerecunoscut, al propriei sensibilități. Am impresia că sub masca de dur protejați cu atenție un timid/ – Nici pomeneală, sunt mai dur ca orice. Ca duraluminiul.
Anișoara Bradea
