Citind cartea lui Alexandru Petria, „Convorbiri cu Mircea Daneliuc” (Editura Adenium, Iaşi, 2013), constaţi că Mircea Daneliuc poate fi tăiat în bucăţi şi dat la ziarişti ca să trăiască şi ei. I-ar sătura pe toţi. Are darul de a scoate titluri de primă pagină din orice enunţ. Și, odată pornită, rotativa trage uniform şi unge cu tuş gros şi cu vitriol tot textul, până la ultimul cuvânt. Nu există momente de subţiere, de scădere a tensiunii, indiferent care ar fi subiectul. Lui Alexandru Petria îi va fi fost uşor să scoată din discuţiile lui cu Mircea Daneliuc o carte care ţi se lipeşte de mână de la prima ochire. Iar după ce o citeşti dintr-o răsuflare o mai răsfoieşti un timp, aşa cum ciuguleşti bomboanele de pe tort după ce te-ai săturat. (În cazuri extreme, de pe colivă). Aşa că vă îndemn: „Nu daţi banii pe prostii,/ Citiţi clasici cât sunt vii!”.
Cartea asta trebuia să existe pentru că Mircea Daneliuc nu apare la televizor, nu-l ştim, tocmai într-o vreme când e multă nevoie de Mircea Daneliuc. Nu l-am mai văzut de când candida la Primăria Capitalei. Avea un program construit cu migală de regizor; urma să întroneze ordinea în platoul de filmare numit Bucureşti, plin de figuranţi şi de vedete. Dacă ar fi fost ales, ar fi instituit o amendă şi pentru scuipatul pe stradă. Îmi amintesc replica lui: „Alo, domnu’, v-a căzut ceva din gură!” Dar n-a fost să fie, bucureştenii au ales scuipatul. Pe urmă a dispărut. Este personajul misterios, filmat numai la nivelul picioarelor şi din spate. Se ştiu puţine lucruri despre el. Sunt patru ani încheiaţi de când nu a mai scos niciun film. Se aude că a renunţat. A trecut la literatură, publică mai repede decât apucăm noi să citim. Cititul fiind o treabă obositoare. Nici măcar actorii care au jucat în ultimul film, „Cele ce plutesc”, nu au citit cartea cu acelaşi nume. „La cineaşti se păstrează tăcerea. Ai un film la televizor, ai o lansare pe undeva, nu te deranjează nimeni cu telefonul, ca şi cum ce s a văzut nu există. Omerta. Sunt unii care îşi invită confraţii la premiere; acolo n au încotro, trebuie să dea ceva din ei care să nu i angajeze, se apropie, iau autorul în braţe şi i şoptesc cu sinceritate: te sărut…” (p. 51).
Citește articolul lui Viorel Ilișoi pe jurnalul.ro
