Structurat pe trei capitole, volumul Utopia. Imaginarul social între proiecție și realitate, de Teodora Prelipcean, oferă o imagine de ansamblu – descriptivă, explicativă, interpretativă și comprehensivă – asupra complexului domeniu specific genului literar cunoscut sub numele de utopie. Din abordarea propusă nu lipsesc personalitățile marcante ale genului, sublinierea locurilor comune scrierilor utopice, modalitățile diferite în care au fost imaginate societățile perfecte de-a lungul timpului ori eșecul tuturor încercărilor de a transpune imaginarul în real. Studiul se adresează atât publicului larg, cât și cititorului avizat, fiecare din cele două categorii descoperind informații utile și repere interpretative.
Citiți, în exclusivitate, un fragment din volumul publicat la Adenium:
Subiect inepuizabil, despre care s‑a scris mult și se va mai scrie, utopiile pornesc de la necesitatea reformării parțiale sau totale a mediului uman, schițând tipuri diverse de societăți ideale, societăți în care, de exemplu, proprietatea privată este abolită, structura socială este una fără privilegii, inegalități și injustiții, toleranța religioasă este afirmată. Altfel spus, binele și fericirea, transparența și libertatea, egalitatea și dreptatea, de altfel constante ale imaginației sociale și ale dorințelor umane de mai bine, domnesc, constituind totodată idei care impulsionează și însuflețesc astfel de construcții imaginare (Nozick, 1997, p. 392). Desigur, acest tip de reflecție nu este unul cu totul nou. Sursele de inspirație și de referință pot fi regăsite în Mitul Vârstei de Aur și Republica lui Platon, în Paradisul iudeo‑creștin și tradiția Milenarismului. Însă adevărata naștere a utopiei are loc în secolul al XVI‑lea, odată cu „Utopia” lui Thomas Morus, prima lucrare dintr‑o serie de multe altele, care deschide calea utopiilor renascentiste și moderne, constituind principala sursă de inspirație pentru scrierile utopice, filosofice ori literare ale secolelor următoare. În plus, Thomas Morus este considerat atât întemeietor al socialismului utopic, cât și precursor al socialismului științific.
În acest context, pornind de la semnificațiile esențiale ale termenului utopie, am prezentat o scurtă istorie a genului în date, urmărind atât utopiile teoretice, cât și pe cele aplicate și subliniind atât trăsăturile specifice majorității scrierilor utopice, cât și diferențele majore în ceea ce privește modul în care utopiștii și‑au imaginat construcțiile lor sociale, astfel încât nu greșim dacă afirmăm că „nu există un singur gen de comunitate și nici un singur gen de viață” ideale (Nozick, 1997, p. 370). Am insistat, de asemenea, asupra a ceea ce deosebește teoria utopiană de celelalte teorii sociale și politice, modalitatea de înțelegere a naturii și condiției umane fiind fundamentală. În timp ce majoritatea teoriilor sociale susțin agresivitatea și aviditatea oamenilor, egoismul și individualismul lor, dorința acestora de a‑i controla și conduce pe ceilalți, faptul că stabilitatea socială poate fi atinsă numai prin impunerea unor instituții și legi, fără a putea fi siguri de eficiența acestora în timp, teoria utopică insistă asupra adaptabilității și perfectibilității naturii umane, asupra posibilității depășirii majorității barierelor, soluționării conflictelor și dilemelor morale (Kumar, 1998, pp. 62‑63).
Ceea ce trebuie remarcat la majoritatea scrierilor utopice este faptul că atitudinea radicală a celor care au plăsmuit astfel de societăți nu și‑a avut originea în pragmatismul caracteristic epocii noastre, ci în scanarea realității sociale și în constatarea limitelor și tarelor acesteia. De asemenea, indiferent de secolul căruia îi aparține autorul, se poate constata cu ușurință că analiza și critica societății contemporane acestuia ating întotdeauna aspecte fundamentale și caracteristici definitorii, fiind totodată profunde și riguroase.
Desigur, ambiguitățile, contradicțiile sunt prezente, dar ele nu fac altceva decât să ne ridice noi semne de întrebare și să ne provoace spiritul critic. Întrucât, până la un punct, ele rămân simple plăsmuiri ale unor societăți în care starea de bine ar trebui să fie caracteristică tuturor indivizilor, au fost considerate fie „respingătoare” (Cioran, 1992, p. 97), fie lipsite de diversitatea atât de necesară dobândirii fericirii (Russell, 2005, p. 37), fie au fost făcute răspunzătoare, evident pe nedrept, de tot ceea ce s‑a întâmplat în statele totalitare comuniste din secolul XX. Însă nu putem acuza doar imaginarul social, visele, pentru tot ceea ce s‑a întâmplat. Trebuie, în primul rând, să ne întrebăm cum au fost ele „deturnate” (Pisier, 2000, p. 175).
Așadar criticile și obiecțiile la adresa scrierilor utopice sunt destul de acide, dar ele nu sunt și hotărâtoare. În raport cu societatea văzută ca întreg, două funcții (Miller, 2000, p. 769) ale utopiilor se desprind ca fiind de însemnătate majoră: critică și proiectivă. Critică, deoarece ne dezvăluie nemulțumirile cu privire la modul în care este organizată o societate anume, argumentând totodată necesitatea reformării sale, și proiectivă, întrucât ne propun o nouă viziune socială, economică, politică și culturală a unei societăți în care nedreptățile, inegalitățile, injustițiile, intoleranța și lipsurile nu‑și mai găsesc locul. De asemenea, așa cum rezultă din scurta prezentare a genezei și evoluției lor, utopiile sunt forme constante de manifestare a spiritului uman. Ideile care le‑au impulsionat și însuflețit (Nozick, 1997, p. 392) – egalitatea, dreptatea, libertatea, binele, fericirea – au jucat, fără îndoială, un rol important în viața socială și politică.
În cazul construcțiilor imaginare, dorința de a le pune în practică s‑a dovedit a fi, cel mai adesea, dezastruoasă. Elanurile și demersurile teoretice constructive nu s‑au completat suficient cu eforturile practice ale celor care au încercat să schimbe structura și organizarea societăților, astfel încât scopul urmărit nu a fost în totalitate atins. De aici și interpretările greșite care au condus la desconsiderarea și chiar condamnarea scrierilor utopice, ca și cum gânditorii s‑ar face vinovați de nereușita celor care au încercat să transforme visul în realitate. Faptul că s‑au lăsat conduși nu numai de rațiune, dar și de voințe și afecte, nu poate fi atât de aspru înfierat, întrucât aceasta este natura umană însăși. Și, în concordanță cu aceasta, oamenii adesea cred bucuroși ceea ce voiesc să fie adevărat (Bacon, 1957, p. 54). Pe de altă parte, „nu suntem prooroci ca să putem ghici dinainte dacă legiuirea de care s‑a vorbit va fi bună sau rea, până n‑am încercat‑o” (Morus, 2000, p. 29). De altfel, în paranteză fie spus, construirea unei societăți perfecte este imposibilă. Dacă ne‑am lăsa conduși mai puțin de mirajul unei astfel de lumi și am reflecta mai mult asupra consecințelor, nici nu ne‑am mai dori să trăim într‑o astfel de societate. Cu alte cuvinte, atunci când răul s‑a produs, important este nu doar să căutăm „țapi ispășitori”, ci să‑l tăiem de la rădăcină. Iată de ce, ideal ar fi să păstrăm măsura în analiza lor. Cu alte cuvinte, să nu susținem că „gândirea utopică este perfect inocentă” (Șandru, 2009, p. 128), dar nici să nu o acuzăm de toate relele rezultate ca urmare a încercărilor de materializare a ideilor. De dorit ar fi să reușim să extragem din aceste scrieri acele elemente de gândire socială care pot contribui într‑adevăr la îmbunătățirea nivelului de trai, altfel spus, să ne axăm pe aspectele pozitive.
Firește, nu este indicat nici să punem consecințele negative între paranteze sau, mai mult, să privim lucrurile ca și cum acestea nu ar fi existat, iar unii dintre noi nu le‑am fi trăit pe propria noastră piele. Dacă nu învățăm din greșelile trecutului, viitorul nu ne iartă! Ceea ce a fost, poate reveni.
După cum se poate observa în tot acest demers, un rol major îl are subiectul cunoscător, cu alte cuvinte omul. După cum afirma Jean Servier (1991, p. 165), mai ales astăzi, „știința glorifică orgoliul omului, susținând că este stăpânul cosmosului, stăpânul propriului destin, capabil să modeleze universul după propria voie”. În realitate, lucrurile nu stau chiar așa. Însă, cu siguranță, există o interdependență clară între istoria unei societăți și viețile individuale ale indivizilor care o alcătuiesc. Tocmai de aceea, pentru a reuși să schimbăm ceva în cadrul societăților în care trăim, trebuie să începem mai întâi prin a ne situa în epoca respectivă, prin a conștientiza legătura și raporturile complexe ce se stabilesc între parte și întreg, să înțelegem că suntem în același timp și rezultat al mediului în care activăm și factor de schimbare al acestuia, pentru a continua prin a ne schimba pe noi înșine. Cu alte cuvinte, să nu ne imaginăm numai societăți perfecte exterioare nouă, ci să pornim de la premisa că ele trebuie să existe mai întâi înlăuntrul nostru. Cum ar putea exista eventual un „dincolo” dacă nu există un „în noi”?
Trebuie, în același timp, să știm să comunicăm cu ceilalți, cu alteritatea, pentru că numai în dialogul acesta dintre noi și ceilalți propria noastră identitate va suferi transformări, va ajunge să se cunoască mai bine pe sine, se va remodela în funcție de necesități și, totodată, va contribui la formarea celorlalte identități. În fapt, credem că răul de aici provine. Din ignoranță, din necunoașterea noastră și a celorlalți, din eludarea statutului de zoon politikon despre care vorbea Aristotel. De obicei rămânem la suprafața lucrurilor și a faptelor noastre, nu le analizăm în profunzime și nu ne gândim la consecințe. Suntem interesați doar de prezent și propria persoană.
