„Părinţii mei, doi îngeri acum, nu m-au lovit niciodată. Nici măcar nu m-au certat! Educaţia lor nu a fost una moralistă! Mi-au spus cum e bine să procedez în diverse situaţii, dar m-au lăsat să aleg singur calea pe care o voi urma.”- Gheorghe Vîrtosu, dedicație în „O inimă de Broscuță. Primii pași spre maturitate”, editura Adenium.
Cei care au pătruns deja în lumea minunată creată de Gheorghe Vîrtosu prin volumele colecției „O inimă de Broscuță”, apărute la editura Adenium, știu deja că fiecare poveste se deschide cu o dedicație-cheie a metaforei construite de autor. Primele două volume ale colecției- „Peniţa aurie, înger sau călău?” și „Primii pași spre maturitate”- sunt dedicate mamei, respectiv tatălui autorului. Ce înseamnă părinții în devenirea noastră? Care sunt cele mai de preț daruri pe care ni le oferă ei? Ce trebuie să învătăm și ce oferim noi vieții?
Fiecare cititor va învăța propria lecție, va trage concluziile cuvenite și va aplica învățăturile înțelese. Viața nu poate să ne ofere decât ceea ce vrem noi să descoperim.
Redăm, pentru început, dedicațiile din primele două volume ale colecției „O inimă de Broscuță” cu dorința de a facilita tuturor- și celor mari, și celor mici- accesul într-o metaforă, în lumea încărcată de meditații asupra rostului și momentelor-cheie ale vieții.
O INIMĂ DE BROSCUȚĂ
Volumul I
Peniţa aurie, înger sau călău?
„Dedic acest prim volum Mamei mele, ca odă închinată Simplităţii sale, care mereu s-a dovedit a fi cheia potrivită pentru lacătele tuturor labirinturilor prin care m-a purtat Viaţa.
Ceea ce vreau să vă confirm din experienţa mea de viaţă este faptul că singura fiinţă care te va aştepta necondiţionat, indiferent de unde vii, indiferent cum vii, este Mama.
Şi tot ea este singura care îţi va purta dorul, indiferent de vârsta pe care o ai. Pentru că eşti o fărâmă din Ea…”
O INIMĂ DE BROSCUȚĂ
Volumul al II-lea
Primii pași spre maturitate
„Cel de-al doilea volum al seriei O inimă de Broscuţă este o dedicaţie pentru Tatăl meu: un spirit puternic, deosebit de viu, care sper să-şi fi găsit locul cuvenit în acest miraculos univers.
Îi închin astfel un pios omagiu nu doar pentru că îi datorez viaţa – divin Răsărit –, ci mai ales pentru educaţia pe care mi-a oferit-o. Pentru că nu a fost una obişnuită, ci cu totul specială, ieşită din tiparele clasice. Au fost momente în care m-am întrebat dacă nu cumva nu educaţia lui, ci Tata însuşi a fost special, deosebit de alţi părinţi?! Cine ştie…
A încercat să îmi inoculeze o viziune cât mai clară asupra vieţii şi nu a făcut-o într-un spirit moralist, care să îmi inducă o stare de teamă sau de saturaţie faţă de sfaturile sale! Nu! Tata mi-a deschis ochii către lume cu ajutorul miilor, al nenumăratelor proverbe, zicale, poveşti cu tâlc, multe dintre ele născocite chiar de el, însă fiecare fiind spusă la momentul potrivit.
Ce-i absolut fantastic este faptul că Tata se străduia pe cât posibil să nu mi le repete, pentru a nu le transforma în rutină! Şi atunci deveneam foarte atent! Desigur, de vină fiind vârsta-mi zburdalnică, de fiecare dată când îmi vorbea credeam că Tata glumeşte; deşi avea o atitudine gravă, o mimică serioasă, felul în care mi se adresa mă captiva! Abia aşteptam să aud o nouă povaţă, ajungând să îi trăiesc spusele cu fiecare fibră a fiinţei mele!
Voi reda aici doar două dintre „învăţăturile” Tatei, pe care conştiinţa mea pur şi simplu şi le-a tatuat pe corpul său, pentru a le putea vedea mereu împreună, pentru tot restul vieţii. Nici pe celelalte nu le-am uitat, le voi păstra cu grijă în arhiva nepreţuită a amintirilor copilăriei mele. Le voi presăra, asemenea tatălui meu, la momentul potrivit, chiar în paginile Inimii de Broscuţă.
Cea dintâi învăţătură…
Deseori mi se întâmpla să scap ceva din mână, nu de puţine ori chiar în prezenţa Tatei. Mă cerceta cu privirea de fiecare dată, dar nu mă „dojenea” dintru început. Aştepta cu răbdare până când era convins că şi privirile sale îmi spuseseră destul.
Într-o zi însă, când deja crescusem, mi s-a întâmplat din nou: am scăpat ceva din mână. M-am grăbit să ridic obiectul, simţind privirea arzândă a Tatei pironită asupra mea… Şi atunci mi-a spus, cu o autoritate blândă:
— Fiule, nu e prima oară… Imaginează-ţi însă că acum te-ai fi aflat deasupra unei fântâni şi ai fi scăpat acest lucru la care văd că ţii destul de mult… Sau ţi l-ar fi înghiţit flăcările unui foc nemilos ori o prăpastie fără fund! Cum l-ai mai fi recuperat?
Tăcea apoi şi mă țintuia cu privirea lui pătrunzătoare. Voia să se convingă că pricep tâlcul vorbelor sale. Desigur, eu zâmbeam şugubăţ, luam totul în glumă, ca de obicei. Vizualizam spusele lui, dar, mândru de mine, mă aplecam să ridic obiectul scăpat, să-i arăt că realitatea era cu totul alta. Deci nu avea de ce să-şi facă griji.
În ziua aceea însă, Tata m-a prins de umeri, privindu-mă în ochi. Aproape că m-am speriat de reacţia lui!
— Nu râde, copile! Vreau să VEZI, dragul tatei! Vreau să VEZI că nu le-ai mai fi putut recupera, în situaţiile amintite de mine…
— Da, tată, VĂD! i-am şoptit, privindu-l în ochii de un albastru ceresc.
— Mă bucur… mi-a răspuns îmbrățișându-mă. Trebuie să fii cu băgare de seamă cu tot ceea ce vei ajunge să „ţii în mână”, de-a lungul vieţii! Ca nu cumva să scapi, din neatenţie, vreun dar primit de Sus! În viață, șansele sunt unice! Priveşte orice eveniment, orice clipă ca pe o Şansă! De se va dovedi că nu îţi pasă, că o vei ignora, nicicând nu se va mai întoarce!
— Da, Tată… am şoptit închizând ochii, vizualizând Şansa de care îmi vorbise şi lipindu-mă de pieptul lui.
Mi-a ridicat Tata obiectul pe care îl scăpasem. L-a şters cu grijă şi mi l-a aşezat în palmă. Apoi mi-a închis mânuţa, strângând-o uşor în pumnul lui protector, ferecându-l parcă, să nu mai poată scăpa vreodată.
— Vino aici, dragul Tatei! şi-a deschis larg braţele, aplecându-se asupra mea.
M-a îmbrăţişat din nou, m-a sărutat pe frunte şi apoi a plecat în treburile sale, lăsându-mă să mă gândesc în linişte la tâlcul vorbelor rostite.
Voi fi deschis cu voi, dragi cititori, şi vă voi mărturisi că abia după mulţi ani mi-am însuşit cum trebuie zicerea Tatei. Nu ştiu, poate vârsta fragedă să fi fost de vină atunci, de luam totul în glumă? Acum conştientizez limpede că trebuie să respect şi să preţuiesc orice îmi este dat, ca nu cumva, pierzându-l, să ajungă în mâinile cuiva care l-ar putea folosi chiar și împotriva mea și a tot ceea ce-mi este drag…
A doua învăţătură importantă a Tatei, pe care aş vrea să v-o împărtășesc, este următoarea…
— Fiule, niciodată să nu-i dezamăgeşti pe cei care au încredere în tine! Ca un bumerang viaţa îţi va întoarce totul şi grea îţi va fi suferinţa, simţindu-l!
De câte ori să mi-o fi spus Tata pe aceasta? Mi-e greu să-mi amintesc: ori de câte ori nu-l ascultam pe el sau pe Mama…
Anii au trecut şi am reuşit să experimentez pe propria-mi piele adevărul acestor cuvinte. Mintea mi le-a adus în prim-plan zi de zi, mai ales când m-am trezit singur într-o celulă rece, întunecată, neprimitoare, uitată de Dumnezeu, despre care înainte nici nu-mi puteam imagina că există în această lume. Căci da, amară e dezamăgirea când eşti trădat de toţi cei în care ai avut încredere!
Străduindu-mă să nu clipesc, priveam soarele printre gratiile celulei blestemate, care se hrăneau cu o parte din zilele vieţii mele. Îmi lăsam ochii pe mâna razelor soarelui, care se grăbeau să-i pedepsească, aşa cum fac ele cu oricine îndrăzneşte să le înfrunte. Îmi mascam astfel „bocetul durerii”, dând vina pe raze, nevoind să ofer satisfacție zidurilor închisorii, care se hrănesc numai cu suferinţa celor care ajung dincolo de ele. Lacrimile îmi şiroiau fierbinţi, dar simţeam că odată cu plecarea lor corpul mi se purifica. Şi mă gândeam la Tata… Regretam că-l dezamăgisem de atâtea ori când eram copil…
Părinţii mei, doi îngeri acum, nu m-au lovit niciodată. Nici măcar nu m-au certat! Educaţia lor nu a fost una moralistă! Mi-au spus cum e bine să procedez în diverse situaţii, dar m-au lăsat să aleg singur calea pe care o voi urma.
Dintotdeauna am trăit intens sentimentul de libertate deplină, simţindu-mă ca o pană purtată de adierea vântului, ce nu i se opune în niciun fel acestuia. De aceea consider că poate am fost un copil deosebit de ceilalți de vârsta mea. Mi-a plăcut sentimentul şi am vrut să rămân astfel mereu, iar el mi-a răsplătit fidelitatea, ajutându-mă să scriu poveşti pe care mi le doresc la fel de deosebite.
Libertatea şi sănătatea mi se par Darurile cele mai de preţ care mi-au fost oferite odată cu viaţa. Şi de la Tata am învăţat că trebuie să le preţuiesc cum se cuvine, să nu dezamăgesc pe Cel ce mi-a oferit aceste Daruri şi, mai ales, să nu le „scap din mână” niciodată!”
Vă lăsăm plăcerea de a descoperi personajele fantastice de dincolo de aceste dedicații și aventurile lor miraculoase și încărcate de semnificații și vă îndemnăm să vă gândiți, cu recunoștință și cu dragoste, la părinții voștri. Să-i prețuim și să-i iubim mereu!
