Dragoș Dragoman, Naționalismul. Identitatea etnoculturală și proiectul elitelor, Iași, Adenium, 2014
Bazat pe o abordare funcționalistă a complexului și diversului fenomen social care este naționalismul, eseul lui Dragoș Dragoman trece în revistă principalele perspective interpretative existente în câmpul științific al politologiei cu privire la acest tip de organizare cultural-ideologică, având în vedere relația naționalismului cu statul modern, cu etnia, cu ideologii moderne ca liberalismul și democrația, respectiv perspectivele naționalismului în cadrul Uniunii Europene. Bibliografia utilizată este una cuprinzătoare și de calitate, fapt de natură să potențeze calitatea per ansamblu a cărții.
Demersul autorului este unul eurocentric, acesta concentrându-se pe mitologia politică națională din vestul, dar și din estul Europei, precum și asupra formelor în care aceasta a fost coagulată ca proiect al elitelor politice moderne axat pe construirea unei identități naționale superpozabile, dacă am înțeles bine, în raport cu identitățile etnoculturale existente cu mult înaintea statelor-națiune. Exemplele preponderent utilizate sunt cazurile României și al Ungariei, fapt care aruncă o nouă lumină asupra relațiilor politice, sociale și economice dintre cele două țări, insistând asupra geografiilor simbolice eminamente expansive care le-au inflamat de-a lungul timpului.
Pornind de la distincția dintre teoriile perenialiste, de obicei conservatoare și creștin democrate, în privința națiunii, care consideră că acestea sunt identități sociale milenare, existente cu mult înaintea apariției statelor moderne și fundamentate pe etnii, respectiv cele moderniste, liberale și socialiste, pentru care națiunea și întregul simbolism care o înconjoară, împreună cu sistemele generalizate de educație primară gratuită, sunt produse ale elitelor burgheze aflate în competiție pentru a se legitima și a convinge o populație pestriță că face parte dintr-un întreg glorios numit națiune, pe lângă faptul că aceleași elite aveau nevoie de forță de muncă ieftină și bine calificată penru consolidarea noii economii politice capitaliste – autorul apreciază, încercând să nu se lase implicat în această teoretizare dihotomică, aportul cognitiv al ambelor tipuri de teorii: da, națiunile au fost „inventate” (Eric Hobsbawm) și „imaginate” (Benedict Anderson) în epoca modernă, dar în același timp (re)inventarea și (re)imaginarea a reprezentat o selecție și o amplificare a unor mituri și simboluri premoderne. Noile forme ale proiectelor identitate moderne își extrag conținuturile dintr-o simbolistică preexistentă, pe care desigur o instrumentează și o rafinează așa cum cred de cuviință. În același timp însă, nu trebuie să uităm că și etniile, conform antropologului Thomas Hylland – concept atât de drag etnosimboliștilor ca Anthony Smith, pot fi, și de cele mai multe ori sunt, fie decupaje identitate proiectate în realitatea socială de ochiul observatorului, fie reacții mai complexe la adresa proceselor de modernizare impuse din exterior, fiind deci la rândul lor cât se poate de inventate.
Originalitatea lucrării rezidă în analiza complexă pe care naționalismul o întreține atât cu liberalismul, cât și cu democrația. În cazul liberalismului, consecințele ultime ale pluralității acestuia impun abolirea unei limbi și a unei culturi oficiale în interiorul unui stat, pentru a evita pe cât posibil clivajele culturale și politice între minorități și majoritate. Ori, dacă acest proiect poate fi posibil în cazul unor construcții supranaționale cum este Uniunea Europeană, el este mai puțin fezabil în interiorul statelor-națiune, unde o astfel de măsură ar antrena probabil tensiuni sociale majore. Desigur că utilizarea diferitelor limbi ale minorităților este permisă în contexte locale și regionale și chiar cultivată, cu ajutorul politicilor educaționale de stat, dar de aici și până la recunoașterea statutului oficial al unei limbi minoritare într-un stat național este o cale lungă, pe care nu toate statele sunt dispuse, din păcate, să și-o asume. În cazul democrației, autorul aduce în discuție coexistența unor culturi naționale bazate preponderent pe modelul francez al cetățeniei, pe instituționalizare, nu pe cel german al limbii, tributar unor concepții etnice, perenialiste asupra națiunii – cu modelul consociaționalist dezvoltat de către politologul Arendt Lijphart, bazat pe reprezentare proprțională și pe praguri electorale reduse; întradevăr, democrațiile plurale consociaționiste par să fie mai pretabile naționalismului civic de inspirație franceză decât democrațiile majoritare, indiferent de tipul de naționalism pe care acestea îl pun în practică.
De-a lungul întregului eseu, autorul constată reziliența naționalismului, ajungând la concluzia că acest fenomen social reprezintă mai mult decât o ideologie, fiind bazat în plan microsocial pe afinități religioase și pe legături de rudenie și că proiecte supranaționale ca Uniunea Europeană nu îl amenință cu adevărat. Cu toate acestea, dincolo de caracterul său extrem de polimorf și de ambiguitatea sa doctrinară, naționalismul putând fi recuperat atât dinspre stânga, cât și dinspre dreapta spectrului ideologic și politic – datorită faptului că reprezintă o formă de unificare simbolică prin intermediul cărora elitele caută să se identifice cât mai bine cu societatea pentru a legitima în subsidiar inegalitatea dintre cele două părți și avantajele derivate de către elite din această inegalitate permanent reprodusă economic și în același timp bine camuflată cultural – naționalismul, ca instrument privilegiat al unei minorități sociale utilizat pentru gestionarea și disciplinarea majorității, indiferent de onestitatea sau pragmatismul identificării acestei minorități cu restul societății – își trădează, prin particularitatea sa ireductibilă și în același timp discursiv universalizată, caracterul ideologic.
Cronică de Emanuel Copilaș.
